ECONOMIA TURISMULUI

Transporturile, deşi se pot adapta relativ uşor circulaţiei de maximă intensitate prin
suplimentarea curselor şi numărul mijloacelor reprezintă domeniul cel mai afecat în sensul că
în perioadele de vârf mijloacele de transport sunt supraîncărcate pe direcţia destinaţiilor de
vacanţe şi subîncărcate în direcţia inversă determinând un coeficient redus al utlizării
capacităţilor.
Enumerarea acestor aspecte ale sezonalităţii evidenţaiză implicaţiile profunde ale
acesteia şi reacţiile în lanţ pe care le dezvoltă, necesitatea şi importanţa atenuării efectelor ei.
În acest sens, un rol deosebit revine cercetării cauzelor ce provoacă oscilaţii sezoniere în
activitatea turistică, cuantificării influenţelor lor. Printr-o astfel de analiză au fost puse în
lumină:
- variaţii datorate unor condiţii economico-organizatorice cum ar fi: regimul
concediilor plătite şi durata lor limitată, repartizarea neuniformă a vacanţelor de-a lungul unui
an, creşterea timpului liber şi distribuirea lui, practicarea unei anumite forme de turism
(conţinutul sau motivaţia acestora) şi
- variaţii provocate de cauze extraeconomice ca de exemplu, poziţia geografică a
zonei, condiţiile de climă, anotimpurile, varietatea şi atractivitatea valorilor culturale, istorice,
de artă etc., acestea din urmă fiind preponderente.
Rezultă că permanentizarea activităţii turistice şi diminuarea sezonalităţii se poate
realiza printr-o mai bună repartizare în cursul anului, a disponibilităţilor de timp liber şi, în
principal, prin dezvoltarea serviciilor turistice care să compenseze scăderea atractivităţii
factorilor naturali, în extrasezon.
Rolul detrminant al condiţiilor naturale în manifestarea caracterului sezonier al cererii
favorizează existenţa mai multor tipuri de oscilaţii în raport cu momentul sau momentele de
maxim ale ofertei naturale.
a. O primă categorie o reprezintă localitaţile sau zonele în care activitatea se
concentrează într-o singură perioadă (sezon) ca urmare a faptului că oferta
întruneşte maximum de cerinţe o singură dată pe an şi pe o durată limitată;
acest tip de sezonalitate este specific pentru ţara noastră litoralului, unde cererea se
concentrează în intervalul mai-septembrie cu un maxim în perioada 15 iulie-15
august, în celelalte luni ale anului solicitările fiind sporadice (pentru tratament) sau
lipsind complet.
b. Un al doilea tip de oscilaţii se caracterizează prin existenţa a două perioade de
sezon cu activitate turistică de intensităţi apropiate, duratele de timp şi
mobilurile deplasărilor fiind însă diferite. Staţiunile montane întrunesc cerinţele
unei activităţi bisezoniere – iarna pentru zăpadă şi practicarea sporturilor albe, vara
pentru odihnă, drumeţii, alpinism etc. Perioadele de maximă intensitate sunt
decembrie-martie pentru sezonul rece şi mai-septembrie pentru sezonul cald.
Caracteristica acestor zone este faptul că şi în perioadele de extrasezon (aprilie şi
octombrie-noiembrie), activitatea nu se restrânge complet.
c. Există de asemenea, zone de activitate permanentă unde oscilaţiile de la o lună la
alta sunt nesemnificative. Din această categorie fac parte staţiunile balneoclimaterice
unde sosirile turiştilor se distribuie relativ uniform de-a lungul anului,
27