rezumat RO pt CD.pdf

Obţinerea de biosurfactanţi şi utilizarea lor în protecţia mediului şi a culturilor horticole
apoase cât şi în amestecul de hidrocarburi, ceea ce arată potenţialul lor în bioremediere. Ei intervin
în sporirea solubilităţii şi asimilării poluanţilor hidrofobi, determinând folosirea lor în biodegradare,
în sporirea recuperării ţiţeiului (MEOR - Microbial Enhanced Oil Recovery) şi în procesele de
de-emulsifiere. Surfactanţii de origine microbiană au mai multe avantaje decât surfactanţii chimici
datorită capacităţii lor de a se biodegrada, toxicităţii scăzute şi datorită faptului că au eficacitate la
valori extreme de temperatură, pH şi salinitate (Singh şi Cameotra, 2004). Deoarece biosurfactanţii
sunt direct biodegradabili şi pot fi produşi în cantităţi mari de către microorganisme şi astfel nu sunt
dependenţi de produşii derivaţi din ţiţei, ei pot înlocui foarte bine surfactanţii sintetici tradiţionali
(Sarubo şi colab., 2006; Singh şi Cameotra, 2004; Desai şi Banat, 1997). Se poate spune că aceste
substanţe au o compatibilitate mult mai bună cu mediul decât surfactanţii chimici, şi pentru că
biosurfactanţii nu sunt toxici pentru mediul natural şi au o capacitate ridicată de biodegradare, ei
intră în categoria substanţelor „prietenoase cu mediul”. Pot fi utilizaţi ca emulsifianţi,
de-emulsifianţi, agenţi de înmuiere, agenţi de dispersare, agenţi de spumare, ingredienţi alimentari
activi şi detergenţi, cu utilizări în diferite sectoare cum ar fi: petrol şi petrochimie, chimie organică
şi formularea lubrifianţilor, industria alimentară şi a băuturilor, cosmetică şi obţinerea detergenţilor,
industria farmaceutică, industria minieră şi metalurgică, agrochimie şi formularea pesticidelor,
protecţia şi managementul mediului (recuperarea ţiţeiului, favorizarea eliminării din solurile
contaminate a unor metale grele, etc.).
Un alt avantaj al surfactanţilor microbieni constă în capacitatea acestora de a fi sintetizaţi pe
substraturi din mai multe materii prime ieftine, de exemplu deşeuri rezultate din diferite tehnologii
industriale, agricole şi din industria alimentară, în felul acesta scăzând costul de producţie. Chiar
dacă interesul pentru biosurfactanţi este în creştere, aceşti compuşi nu pot concura din punct de
vedere economic cu surfactanţii sintetici (Moussa şi colab., 2006). Succesul producerii de
biosurfactanţi depinde de dezvoltarea procedeelor ieftine şi de folosirea materiilor prime ieftine care
să justifice 10-30% din costul total al procesului tehnologic (Sarubbo şi colab., 2006). În literatura
de specialitate se arată că o gamă largă de surse de carbon inclusiv resursele refolosibile din
agricultură sunt potrivite pentru obţinerea de biosurfactanţi, fără efecte nocive din punct de vedere
ecologic şi cu cele mai bune proprietăţi în funcţie de domeniile de aplicaţie. Producţiile optime de
agenţi tensioactivi sunt obţinute când se folosesc ca substrat carbohidraţii şi uleiurile vegetale.
Biosurfactanţii sunt compuşi amfifilici produşi la nivelul suprafeţelor celulelor microbiene
sau sunt excretate extracelular, conţin jumătăţi hidrofobe şi hidrofile şi reduc tensiunea superficială
şi tensiunile interfeţe, având proprietăţi de emulsionare. Biosurfactanţii pot avea una din următoarele
3