RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

puşi,/ Ei operează cu mănuşi,/ Să nu
rămână vreo amprentă” (p.95).
Există şi formulări în care autorul
poate cădea el-însuşi în capcanele
pregătite pentru alţii. De exemplu:
„Când muza eu am ascultat,/ Ea m-a
convins să coexist/ Şi-s pentru unii avocat,/
Iar pentru toţi - epigramist”
(p.67). Ei bine, se poate replica într-un
diapazon altminteri binecunoscut
(aproximativ): „În două ipoteze „coexişti”,/
Aşa cum chiar şi tu constaţi,/
Eşti avocat printre epigramişti/ Şi eşti
epigramist între-avocaţi” (Nicomah).
Nu ne propunem să dezbatem temele
privitoare la politică, societate,
Basarabia, comportamentul semenilor
noştri, căci rondelurile fac parte dintrun
alt proiect, din care noi selectăm ce
ni se pare mai potrivit pentru genul respectiv.
De altfel, autorul le tratează în
mod explicit şi în volum. Nouă ne
reţine pentru moment atenţia unul dintre
cele mai reuşite rondeluri, o cadenţă
mai lirică şi mai reflexivă, în care autorul
pare că a renunţat la lupta lui cu lumea
înconjurătoare. Voilá: „O frunză
este lucru sfânt/ Şi un miracol viu sub
soare,/ Ce pune-n evidenţă-o floare/ Şimbracă
pomii cu veşmânt.// Din micul
mugur ia avânt,/ De parcă are aripioare,/
Că frunza este lucru sfânt/ Şi un miracol
viu sub soare.// Des preamărită-n
vers şi cânt/ Când este verde, cu vigoare,/
O vezi în toamnă la pământ,/ Cum
toţi o calcă în picioare,// ...Deşi o
frunză-i lucru sfânt.” (p.66). Bravo,
coane Mihalache! Tot aşa gândim şi
noi şi cu noi toţi epigramiştii de la oraşe
şi sate, ecologişti de când ne ştim. Nasc
şi-n epigramă samariteni milostivi şi
vânători de greşeli plini de mansuetudine!
E frumos, e romantic, dar asta nu
ne permite să uităm că autorul e în primul
rând un umorist declarat. Aşa că
vom încheia pe o notă mai sprinţară, selectând
şi citând mai jos, în mod cu totul
nevinovat, Rondelul cheliei
(p.61): De te gândeşti în amănunt/
Când stai cu palma sub bărbie,/ Doar
printre vulturi, în tărie,/ Găseşti pleşuvi
cum oameni sunt.// Lipsit de părul cela
ciunt,/ Un cap îţi pare o făclie,/ De te
gândeşti în amănunt/ Când stai cu palma
sub bărbie.// E avantaj şi nu-i
mărunt,/ Ci evident, când ai chelie,/ Că
cei din jur n-au cum să ştie/ Când ai sajungi
cu păr cărunt,// ...De te gândeşti
în amănunt”.
În acest caz nu e adevărată zicala:
„râde ciob de oală spartă”. E tocmai invers!
O semnăm şi noi chiar dacă ar fi
anonimă! Nici Alecsandri nu era prea
pletos şi parcă avea destul talent! Dar,
un demon al catrenului cu poantă îmi
scoate din tenebre o auto-epigramă şi
ne invită să demonstrăm că nu avem
prejudecăţi: „În ironii de acest fel/ Se
poate orişicând greşi./ Şi Nicomah este
cam chel/ Dar n-a ajuns Alexandri!”.
Oricum, ne stă bine aşa cum suntem, că
n-avem încotro!
Până una-alta: Bonjour, coane
Mihalache! Bonjour, tristesse!
Bonjour, veselie. Bonjour, rondel şi
epigramă!
Sinaia, august 2010
92 Almanah 2011