RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

provocarea dictată de formă. Căci schemele
clasice, atât de hulite de protestatarii
literari de azi, nu sunt piedici în calea
libertăţii de creaţie, ci doar balizări,
călăuze menite să tempereze şi să canalizeze
excesele şi imprudenţele unor tineri
non conformişti traşi pe sfoară de
nişte caiafe bătrâne.
Chiar dacă atmosfera rondelurilor
din Micul îndreptar sălcuţanian e deseori
sapienţială sau sfătoasă, programul
autorului nu e câtuşi de puţin retoric,
ci mai mult reflexiv-meditativ,
aproape ca-n sonetele shakespeariene
(mutatis-mutandis), care aveau, în
plus, permanenta obsesie a „doamnei
negre din sonete”. Aici nu e cazul! În
schimb, în rondelurile Micului îndreptar...,
găsim o fină reverenţă baladească
sau curteană, fervoarea pasională din
sonete (comparabilă cu efuziunile lui
Petrarca), e convertită într-un fel de reverenţă
dubitativă sau într-o uşoară frivolitate
superioară când e vorba de noravuri,
sau de escaladări sociale sau politice.
Unii erudiţi (nu noi, în niciun
caz!) ar putea pomeni aici, pe lângă
Shakespeare şi Petrarca, pe Omar
Khayam, Mihai Codreanu, Radu
Cârneci sau Mircea Trifu, ca să revenim
pe terenul nostru. Comparativism care
rar înseamnă mare lucru, din moment
ce orice om care intră într-o piscină nare-ncotro
şi se udă!
Dar, în acest punct, putem reveni la
o temă importantă în creaţia lui Mihai
Sălcuţan: o viziune ironică, satirică,
epigramatică asupra paradoxurilor so-
RenaŞterea buzoiană
cietăţii în care cu greu supravieţuim cu
toţii şi asupra nefericiţilor antropoizi,
bimani cu conştiinţă, care se prefac că
sunt fericiţi dacă rămân cu mămăliga în
traistă fără să i-o impoziteze cineva. E
evident că Sălcuţan nu poate să uite că
e epigramist (ba chiar vicepreşedinte,
carevasăzică). Această engramă i s-a fixat
pentru totdeauna în circumvoluţiunea
lui Brocca (pe unde o mai fi şi aia?)
şi multe din rondelurile sale sunt epigrame
get-beget, puţintel mai dilatate,
ca să răsune mai frumos, ceea ce nu e
rău: mai schimbăm şi noi niţel gama, se
mai aeriseşte încăperea fără s-o demolăm.
Iată, pre limba autorului, câteva extrase
epigramatice din blândele şi nevinovatele
rondeluri: „Când ne vor cere
să-i votăm/ Şi ne-or promite iar minuni,/
Eu vă propun să-i ascultăm/ ...Cu
detectorul de minciuni.” (p.19). Simplu
şi la obiect! Sălcuţan dă, nu se-ncurcă!
Să te ferească Dumnezeu de halebarda
lui ascuţită! Iată încă una, poate chiar
mai bună: „Că-i aşezată-n lung sau lat,/
O masă nu-i imaculată,/ Ci va avea mereu
o pată/ Cât timp deasupra e un
blat.” (p.41).
Se observă, desigur, ingenioasa balansare
între planul propriu şi cel figurat,
procedeu permis şi chiar inevitabil
în domeniul epigramei. Dar nu vom
înşira aici toate găselniţele, unele întradevăr
colocviale, mai de cafenea. Mai
bine să mai cităm una, foarte serioasă
dacă o privim în transparenţă: „Cu o
privire exigentă,/ Că-s joviali sau indis-
91