RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

laua sa, conul Mihalache este stăpân
şi... punctum! Titlurile capitolelor nu sau
dat mecanic, după primul sau al doilea
vers al primului poem, ci cu schepsis,
din întregul context, ca să fixeze
mai bine ideea centrală.
Este foarte adevărat, cum spune în
prefaţă şi academicianul Mihai Cimpoi,
că rondelurile Micului îndreptar...,
oferă o concentrare aforistică; da, dar
apoftegmele lui Sălcuţan nu sunt sentenţioase
şi nici lansate ex cathedra. Ele
au mai curând aerul unor sfaturi prieteneşti,
poveţe formulate cu prudenţă şi
înţelepciune în aşa fel ca să nu-i supere
prea tare pe tovarăşii de naufragiu, îmbarcaţi
în aceeaşi barcă spartă-n fund.
Mai departe, ca aspect, nu putem afirma
că rondelul este sau nu o marfă
depăşită, căreia autorul încearcă să-i
facă respiraţie „bouche à bouche”. Noi
credem că e o structură clasică, deci nemuritoare,
care nu poate fi izgonită din
empireu numai pentru că aşa vor nişte
neofiţi ireverenţioşi, aduşi de furtuna
browniană a unui post-modernism rău
înţeles, deja falimentar faţă de programele
anunţate. Nici-o formă poetică nu
se alterează dacă o păstrăm în frigiderele
propriei sale epoci. Sonetul, de
exemplu, e mai vioi şi mai necesar ca
oricând! În orice caz chiar în această
zodie de mare deconfitură intelectuală
generalizată, structurile clasice rămân
mult mai convingătoare decât aventurile
lipsite de garanţie ale unor profesionişti
ai hazardului fără frontiere. Fărăndoială
că structura rondelului, ca şi în
cazul altor forme fixe, impune o anumită
rigurozitate, care nu e austeră ci
doar o adaptare voluntară a unor criterii
sau canoane care, în fond, nu fac altceva
decât să definească prototipul şi să
potenţeze mesajul semantic cu eufonia
indispensabilă oricărei creaţii lirice.
Îmbinarea intenţiei satirice cu adecvate
modulaţii armonice nu duce în acest
caz la un produs hibrid, dodecafonic
sau absurd, căci rondelurile lui Sălcuţan
îşi păstrează intactă coerenţa, seninătatea,
claritatea, evitând instinctiv orice
pericol de „babelism intelectual”.
Dimpotrivă, uneori rondelurile au o
transparenţă mai mare decât ar fi nevoie.
Suntem partizanii fideli ai epigramei
şi-i deplângem pe contestatarii
acestui test de inteligenţă oricât de geniali
şi de calificaţi ar fi ei. Quandoque
bonus dormitat Homerus! Nu e mai
puţin adevărat că deseori se simte nevoia
unei evadări din corsetul obligatoriu
al celor patru versuri, care, lăsat la
voia întâmplării şi a amatorismului,
riscă să capete o alură dogmatică şi
chiar despotică. Fără a fi vorba de un
divorţ, o excursie în zona rondelului este
înviorătoare. Ca un veritabil psihiatru
amator, conu Mihalache a simţit
micile şovăieli ale adepţilor şi i-a poftit
pe tăcute în grădina mai rococo a rondelului.
Demersul său reprezintă acceptarea
unei teme cu variaţiuni de la
„scherzando” la „alegretto” (poate
chiar la „alegro”, fără „ma non tropo”),
păstrând totuşi într-o manieră mai laxă
90 Almanah 2011