RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

cu funii groase, de platani, asemeni voinicului
să-l fi legat eu de pe-atunci.
„Nu mai locuieşte nimeni acolo!” -
mi-a zis tata izbind cu barda-n butuci.
Tăiam via. Amândoi. Peste ani.
(„A ruginit frunza din vii…”) – sau aşa credeam
că trebuia să răsune din nou cântecul
la care urmau şi rândunelele,
cum se înşirau ele în cârd spre apus:
„O fată cândva i-a plăcut fără margini,
că inima îi era numai văpăi-năbădăi!”
ciripeau şi ele de sus.
Mai departe, dincolo de zările alipite de cer
Se tânguia mpul. Cu limbă de clopotar
Cu vuiet de ploaie năprasnică
Şi suliţe de înger lăicer.
Sudori reci mă trecură pe frunte
Şi-n tâmple:
Elendora, Elendora, Elendora-mi vuia.
Îi fusese ursită să o ia un olar
Şi să o ducă din vale, spre munte.
Ce sterpi păreau acum străjerii platani
sub care îngropase tata via!
Şi-n iaz, mai grea ca plumbul, veşnicia,
ce căţăra doar tresa spre cer,
corn lung chema din peştere rupestre.
Şi-atunci, am coborât cu calul în poveste
Şi toate oalele din cale
prin târguri, pieţe şi oboare,
luam ca prinţul în picioare.
Ca-n basmul mamei, spus
odinioară la gura sobei
unde-şi lăsase ea chipul în ochii copilului,
aromind pe un caier şi-un fus.
82 Almanah 2011