RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

Toamna era şi ea pe sfârşite
iar frigul răzbea şi în vale
şi întreaga vâlcea se cufunda în mister.
Mi-era dragă Elendora.
Ca lanului de grâu, ploaia de vară
Făceam ce făceam şi mă furişam spre vâlcea
Până aproape de iaz unde ea se scălda
După străjerii platani, seară de seară.
Spuneam acasă, că m-am întâlnit cu zmeul pe câmp
Că-mi ţinuse calea şi se băgase în vorbă
Tata pufnea şi râdea, mai să se frigă cu ciorbă
Dar mama bănuia încotro bat eu câmpii
Mă lua deoparte şi mă ciufulea:
„Măi copile, eş prea mic pentru ea“.
Mai deunăzi într-o toamnă
Tata m-a împins şi pe mine în lume. Ca-n vis.
Plecam să mă bat cu zarea cea largă.
Elendora era gara. Elendora şi trenul ce mă ducea.
„Adio!” Până la vara viitoare, le-am zis
Celor din gară, şi celor rămaşi în urma trenului,
câţi mai credeau, că vor trece ceva anompuri
şi-n vara cu spice solare, seară de seară
jos în vâlcea, voi relua acel vis.
Pe atunci, surâdeam şi povesteam întruna.
Despre Elendora fata din vâlcea,
cuvintele-mi dădeau întruna ghes.
Poate că sunau ca vorba duşilor de pe lume…
Dar le dădeam, trufaş,
şi tâlc şi înţeles.
Târziu m-am întors. Eram mare. Şam.
Că poveşle erau poate numai pentru puştani.
Dar mi-ar fi plăcut, precum lui De-Cu-Ziuă
i se întâmplară-n poveste…
Timpul, la căsuţa din vâlcea
RenaŞterea buzoiană
81