RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

afară cortului.
2 – pentru
a fi sigur
că toţi participanţii
plătesc,
trăim în
România ce dracu’… Cerberii de la
poartă sunt unşi cu toate alifiile, n-ai
cum să-i faci, dai banul pentru tine şi
dacă e cazul pentru persoana din spate,
ţi se pune o brăţară la poigne şi trei
zile cât ţine întrunirea, în baza ei intri şi
ieşi când şi cât vrei, n-o poţi da altuia
peste gard pentru că odată ruptă,
ruptă rămâne. Spuneam că sumă e modica,
20, 25 RON şi de banii ăştia organizatorii
se achita în general de obligaţii.
Ai pe lângă siguranţă şi confort şi
spectacolul artistic asigurat, cum vă
spuneam, de trupe de aici şi de afară,
multe dintre ele celebre. Sigur, dacă nar
fi primăria şi sponsorii… La unele
întruniri, Ploieşti de exemplu, unde
primăria se implică funciar, eram protejaţi
inclusive de poliţia călare. Era dea
dreptul stranie coabitarea cailor fizici
cu a celor putere. Un amestec heteroclit
de vechi şi nou de fizic şi abstract,
între zoo şi kilowaţi, între muşchi şi
fier, între armonie biologică şi tuning
artificial, între minunea lui Dumnezeu
şi sublimul omenesc muncit, între
nărăvaşul temperat şi năravul exacerbat,
în ultimă instanţă între, între iarba
şi benzină, între viu şi mort, între carne
şi fier,pentru că întotdeauna carnea s-a
ferit de fier, poate tocmai de-asta bikerul
cu motorul lui este perceput de
mulţi ca o combinaţie letală. Oricum,
aceasta coabitare îţi prilejueste construcţii
mentale de superbii metaforice
şi în ciuda zgomotului infernal produs
de motoarele turate la maxim, amplificat
de lipsa amortizoarelor din tobe,
sau a tobelor cu totul, sau a bubuitului
shotgun-elor îndelung exersat, prin
acumularea manipulatorie a gazului în
cilindri, caii săracii erau ceva mai calmi,
cu privirea lor blajină, îngăduitoare, ei
demni urmaşi ai celei mai nobile specii,
ei care ştiu că odată scăpaţi din colectivizare
nimic nu-i mai poate atinge, nici
măcar abandonarea unora dintre ei
iarnă prin parcuri, pentru a nu li se mai
da de mâncare. Oricum, ţinând cont de
circumstanţe, mai curând ei ne
compătimesc pe noi decât noi pe ei.
Poate de aici rezultă blândeţea lor
înţeleaptă vis-a-vis de nebunia noastră
caricaturizantă. Dar să revenim la
“notre moutons”. Ajunsesem la poartă
– înainte însă trebuie să vă spun că bikerul
ajunge în general foarte obosit la
întrunire, excepetându-i desigur pe localnici
sau pe cei din jur. În mod normal,
un motociclist trebuie să se
oprească după fiecare 50 km parcurşi
şi să se dezmorţesc măcar 20 minute.
Dar credeţi că respectă cineva regula
asta?! Ca să nu mai vorbim că chopperiştii,
categorie în care mă prenumăr,
nu trebuie sub nici o formă să
meargă mai mult de 400 km într-o zi.
Poziţia lor de condus fiind dreaptă,
erectă, solicitările coloanei sunt foarte
mari, mai ales că suspensia la chopper
e foarte rigidă, descărcarea greutăţii
70 Almanah 2011