RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

Cel care a venit în literatură, aşa cum
a mărturisit, din singurătate şi din suferinţă,
din golgota Basarabiei şi a Limbii
Române, avea o înfăţişare isusiacă, de
ascet coborât din vechile mănăstiri ale
Moldovei. Era o fire evlavioasă, profund
creştină, ce emana în jur blândeţe, echilibru,
pe al cărui chip se citea suferinţa şi
bunătatea. Sub această înfăţişare s-a ascuns
însă un mare luptător, un apărător
hotărât şi neobosit al neamului, un dascăl
şi o călăuză a conaţionalilor săi.
Armele sale de luptă au fost întotdeauna
Limba Română şi credinţa în
Dumnezeu. Abecedarele şi scrierile sale
pentru copii au pus temelia unui concept
naţional, românesc, de educare a
tinerei generaţii. Spunea, convins că basarabenii
pot izbândi prin cultură: „Tu ştii
/ Că un cântec frumos/ Pentru copii /
Poate salva în viitor / O Patrie?”.
Pentru apărarea limbii strămoşeşti
poetul s-a jertfit în mod conştient: „Pur
şi simplu ziditu-m-am de viu / În Templul
Limbii Române”. Era convins că demnitatea
graiului matern este un dar de la
Dumnezeu, la care nu are voie să atenteze
nimeni, nici străinul şi nici înstrăinatul
de neam: „Aş putea să îndur toate nenorocirile
revărsate asupra Ţării mele,
afară de una singură – asuprirea limbii
strămoşeşti. Celui care ridică mâna asupra
acestei minuni se cuvine să-i zdrobeşti
capul ca unui şarpe”. A repetat de
multe ori că limba materna este sacră –
„Două lucruri am întâlnit pe lumea asta
zidite până la capăt: Biblia şi Limba
RenaŞterea buzoiană
Română” – şi a îndemnat, cu convingere,
contemporanii: „Veniţi de vă treziţi,
fraţi basarabeni, în suferinţa şi lumina
Limbii Române, sălăşuiţi-vă în ea, întru
vecie, până în cele mai îndepărtate hotare
ale dreptăţii ei”.
Poet luptător în vremuri grele a ştiut
că ne putem schimba soarta şi că această
dorinţă se va împlini: „Aştept ziua de
mâine, iar cântecele mele nu sunt decât
nişte steaguri pe care le agit către ea în
semn de prietenie”. Pentru el viaţa a însemnat
libertate şi sublinia că
„Libertatea nu se învaţă la şcoală şi nici la
biserici. Libertatea se învaţă în luptă”.
Poetul a anticipat veşnicia operei sale
în poezia Între Orfeu şi Hristos în care
spunea: „Pentru că am văzut, ochiul
meu a murit. / Lacrima: piatra funerară /
Pe mormântul ochiului meu. / Va veni alt
cer, / în altă lume se va deschide / Ochiul
meu, dând piatra la o parte.”
A iubit viaţa, „Ca un copil aştept dimineaţa
/ Până la lacrimi mi-e dragă viaţa”,
dar nu i-a fost frică de moarte. În
Litanie pentru orgă spune: „Nu am,
moarte, cu tine nimic, / Eu nici măcar nu
te urăsc”. Pentru el moartea era o întoarcere
la patria cerească: „Mă întorc în
Dumnezeu, / Cu alte cuvinte, / în Patrie
mă întorc./ Dumnezeu şi Patria / Sunt
una”.
Poet al Unirii, a ajutat pe basarabeni
să regăsească Ţara, iar pe cei din Ţară
să-i audă şi să-i înţeleagă, să descopere,
prin spirit şi poezie, Basarabia uitată.
Întrebat cu ocazia unui interviu de
63