RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

am băut pentru prima şi ultima dată
apă rece, îmbăiată în miros de iasomie.
Cum să uit aşa ceva? Destule sunt, însă,
întâmplările de care omul nu are de ce
să îşi amintească. Moartea bunicilor,
moartea părinţilor, moartea unui prieten,
moartea în genere, este o întâmplare
de care sufletul omului fuge cât
poate de mult. Atunci când nu mai are
scăpare, sufletul se lasă îngenunchiat,
pentru o vreme, de metodele pe care le
foloseşte moartea pentru a-şi împlini
propriul destin. Sufletul omului, ca o
caprioară, hăituită fără întrerupere de
gura înfometată a morţii. Slavă
Domnului că omul s-a născut cu harul
uitării relelor! Poate că nu este o uitare
deplină. Poate că într-o altă viaţă amintirea
răului, oricare ar fi culoarea lui, va
adăuga o fărâmă de mister unui suflet.
Pentru că, ce altceva mai bun ne rămâne
de făcut în faţa binelui şi a răului care
ne înconjoară? Decât să dăm frâu liber
uimirii în faţa înţelepciunii cu care
Creatorul a amestecat ingrediente de
tot felul pentru a da strălucire veşnică
şi mister infinit jucăriei lui preferate,
Omul.
Ideea de uliţă
Îmi plac oamenii. Cât mai mulţi. Cu
acareturi şi multă agitaţie în curţile lor. Din
zori şi până seara târziu. Am senzaţia că o
astfel de privelişte este o garanţie a nemuririi
sufletului meu. Este drept, pe de altă
parte, când merg şi eu aiurea pe uliţa satului,
îmi place să fiu singur. Să pot lua ţărâ-
na uliţei în botul încălţărilor aşa cum se cuvine.
Când pe o parte, când pe cealaltă.
Sau făcând diagonale în carnea nehotărât
desenată a uliţei. Unghiul din care priveşti
uliţa este esenţial. Degeaba ştii că există
un zarzăr maiestuos la poarta lui Tănase
Opincă. Trebuie să poposeşti măcar pentru
o clipă sub ţesătura lui de frunze. Abia
atunci vei înţelege uşurinţa cu care slătarii
adormeau peste noapte la adăpostul coroanei
lui. Apoi, ori de câte ori uliţa atinge
un punct de maxim local, iertată fie exprimarea
mea nu tocmai colocvială, iarăşi se
cuvine un popas. Ajuns într-un maxim local
al uliţei, o privelişte va deveni amintire şi
alta îţi va lua fiinţa în stăpânire. Mersul pe
uliţă nu este doar o înşiruire ordonată de
paşi. În timp ce iei văzduhul în stăpânire,
din toate părţile te izbesc miresme şi forme
nebănuite. Perele de un galben ameţitor
din grădina lui Neagu Prundaru.
Prunele din grădina lui Stoica Manea, gârlane,
brumate şi discrete, ca nişte ţâţe de
căprioară. Bostanii uriaşi din gardul de cătină
al Şolomanei. Iasomia, trandafirii, lumânărica
şi mai presus de toate iarba care
creşte peste tot. Toate aceste minuni se
cuvine să le priveşti în tăcere, oprindu-te
dacă este cazul. Numai că atunci te zăreşte
Ion Micu, care trage din ţigară pe prispa lui
înaltă şi te întreabă: “Pe cine cauţi flăcău?”
“Pe nimeni” – răspund eu deranjat de curiozitatea
bătrânului. “Mă, tu nu eşti al
lu...” – insistă nea Ion Micu din poziţia lui
de veritabil judecător de plasă. “Ba da, al
lui sunt” – trebuie să confirm eu şi vraja
plimbatului pe uliţă s-a făcut ţăndări. Îndată
se activează în mine alte module, care
dormeau plictisite de bucuria pământea-
60 Almanah 2011