RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

Jucăria preferată a Creatorului
Întâmplările mărunte ale vieţii se
tot adună, încet dar sigur. Momentele
de ruptură din viaţa unui om vor fi întodeauna
înfăşurate în ceara binecuvântată
a uitării selective. De parcă,
aceste momente de ruptură ar fi nişte
şoareci, care au cutezat să între în
stup, noaptea, când albinele însărcinate
cu paza au fost furate de somn. Sau,
poate că albinele erau doar amorţite
de răcoarea miezului unei nopţi de vară.
Suficient pentru ca neinspiratul
şoarece să dea buzna, atras fiind de mirosuri
şi sunete al căror înţeles exact
nu avea cum să-l dibuiască doar zdrăngănindu-şi
mustăţile. Aşadar, ceea ce
este firesc în viaţa omului se va transforma
odată cu scurgerea timpului în
izvor de lumină. Nefirescul, pentru
mulţi mai la îndemână decât firescul,
RenaŞterea buzoiană
Dorin BOCU
se ve pierde ca fumul scăpat din cămaşa
ruginită a hornurilor în luminişul fără
hat al văzduhului. Cum aş putea eu
să uit ziua de Înviere, în care timpul se
oprea pentru o clipă, oamenii urmau
exemplul timpului şi se întâlneau,
stând la taifas despre câte în lună şi
stele, cinstind un pahar de vin, ciocnind
ouă roşii sau servind pască şi cozonac?
„La ce şcoală umblă finul cel
mic?“ – mă întreba, într-o astfel de împrejurare,
naşul meu de botez, parcă ar
fi vorbit cu cineva mult mai mare decât
mine. În acest timp el scotea tacticos
din coşul lui împletit, pentru fiecare
dintre cei vii ai casei, un ou roşu, o pască,
o felie de cozonac şi o lumânare pe
care o aprindea şi o întindea, fără să ia
seama prea tare la ceea ce făcea.
Adevărata taină era însăşi întâlnirea
noastră. Ne simţeam onoraţi de vizita
celui care ne creştinase, fără să o spunem
în cuvinte. O spunea cu vârf şi îndesat
bucuria tăcută, cu care întâmpinam
fiecare interpelare a naşului
Gavrilă Enache. Nu ştiu de ce i-am pomenit
numele. Acolo unde este acum
nu mai este aşa de important faptul că
l-a chemat astfel. Şi totuşi, am simţit
nevoia să-i pomenesc numele omului
care de Înălţare, altă sărbătoare plăcută
omului simplu de la ţară, mi-a dat de
bogdaproste o cană de lut ars, frumos
pictată, înţolită cu iasomie parfurmată
şi plină cu apă limpede şi rece, dintr-o
cofă pe care o purta după el. Ce privelişte
de neuitat, omul cu cofa cu apă rece,
la plimbare pe uliţa îmbrăcată în
haine de sărbătoare a satului. Atunci
59