RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

Pe ochii mei aş scrie Liturghia,
Să pot avea-n vedere-al Tău Cuvânt.
Şi nu mă laşi. Eu însă fug de veşnicia
Monadelor albastre, născute din pământ.
Pe linia mâinii mele aş ţine firul vieţii
Cu legile musarului, păstrat de-atâtea ere.
Speriată de neant, din matca tinereţii,
O altă promenadă, pe pământ, Ţi-aş cere.
„Vă pizmuiesc omeniri rămase după mine
că o să ascultaţi vântul(…) că veţi călca pământul
(…) că veţi sorbi lumina care pe mine nu mă va atinge”
(T. Arghezi , „Marturisiri” 1967)
Scribere
Vor scrie , în cete, îngeri de cerneală
Cu pene din aripi. Vor scrie din ei.
Slova lor născută ca fiinţă numenală
Va fi citită seara , la rugaciuni , de zei.
Şi scriu uitaţi în habitatul suferinţei
Toţi cei ce caută în scrisul lor o hrană.
Pătrunşi de duhul umilit al neputinţei,
Poeţii se închină muzei, zeiţa suverană.
Când vor veni din cei căzuţi din nemurire
Ca să citească ce-au scris mai marii lor.
Păcat că vor citi clintiţi în adormire.
Cuvântul lor e efemer , silabele îi mor.
Iar pruncii lor o să citească tot ce-au scris
Străbunii lor pe sânge, bunicii lor pe ceas.
Eu plec în exil. Pe mine, sfinţii m-au trimis
În alte lumi să le aduc ultimul pamflet rămas.
RenaŞterea buzoiană
Fiinţare
Din idealul meu făcut-am scară
Să urc pe arborele lui Porfir.
În matca mea de lut , precară,
Creat-am pentru gânduri cimitir.
Pe tâmpla templului edenic
M-am sprijinit să stau ascuns.
Nemărginit divin endemic
De ochii mei stă nepătruns.
Categorii de fiinţe aţipite
S-au prins banal în nemurire.
Microni din euri amorţite
Opresc a existenţei mărginire.
Din an în an un suflet vinde
Cufăr de gânduri şi iubiri,
Ce fiinţa lui şi le desprinde
Dintr-un tropar de ne-mpliniri.
Pe scara de idei s-au înălţat
Cortegii de albastre mărturii.
În metafizică s-au îmbrăcat
Misterele nonsensurilor vii.
51