RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

că nu vreau să vă deranjez.
– Nu, ne deranjaţi cu nimic.
– Sărut mâna!
– Bună seara. Ioane, toarnă-i niţică
apă tovarăşului instructor să se spele pe
mâini.
– Beţi o ţuică?!
Femeia a luat de pe galantar încă un
păhărel pe care l-a pus pe masă.
– Bună ţuica! Aveţi vreun păr pe undeva
prin spatele casei, că se simte.
– În ţuică? Da. Am doi chiar. Dar
sunt în înţelegere cu nevasta. Doar ce
pică jos e pentru ţuică, restul e pentru
copii şi nepoţi.
– Câţi aveţi?
– Doi copii, doi nepoţi. De fapt
nepoată şi nepot.
– Sunteţi nişte fericiţi!
– Să dea Dumnezeu sănătate la
toată lumea, tovarăşe instructor! Nu mă
plâng.
Au mâncat, au vorbit despre copii şi
la un moment dat s-a auzit lătrând
câinele în curte şi cineva strigând la
poartă.
– Tovarăşe instructor, să ştiţi că e
încurcată treaba, i-a spus Ion după ce sa
întors de la poartă.
– Ce-i măi, cine-a fost, l-a întrebat
nevasta.
– Ghiţă.
– Şi?!
– Nicuşor a Ilenei e în spatele gardului,
cu o furcă în mână, şi-l aşteaptă
pe tov’ Tinu.
– Ce-a dat boala-n capul lui, s-a
răstit nevasta.
– Lasă-l, că ştii că-i nebun şi acum e
pus de alţii.
– Nebun pe tacsu şi pe măsa! Face
pe nebunul, da’ s-a învăţat lumea cu el
aşa.
– Noi trebuie să-l ducem întreg pe
tovarăşul Tinu la staţie. Cum facem, că
ăsta nu ştie multe.
– Dacă râde vărul tău, Ghiţă, de
tine?
– Venea Ghiţă la mine să-mi vândă
gogoşi din astea? Lui de mine îi era
teamă! Îmi spune el mâine cum a aflat.
– Mulţumesc frumos pentru masă.
Staţi liniştiţi, că o rezolv eu. Mai e un pic
şi vine autobuzul.
Acum, nene Ioane, ia matale
câinele şi du-l undeva din ogradă şi vii
înapoi.
După două minute Ion s-a întors în
bucătărie înjurând.
Tinu le-a spus apoi să stea pe loc şi
să iasă după cinci minute, ca să închidă
poarta de la drum. El a luat-o în vârful
picioarelor pe alee spre poartă, a deschis-o
încet, încet, a lăsat-o întredeschisă
şi bâjbâind prin întuneric cu
mâna stângă gardul şi cu mâna dreaptă
ridicată în dreptul feţei a început să
meargă, tot pe vârfuri, în sensul opus
staţiei de autobuz. A mers aşa cam 50
de metri după care a trecut şanţul spre
drum, pipăind uşor locul unde păşea.
Când a apreciat că a ajuns pe mijlocul
asfaltului, s-a îndreptat spre staţia de
autobuz şi cu paşi apăsaţi şi fluierând
uşor „Magdalena“ a ajuns cu bine în
locul în care deja a ghicit prin întuneric
că veniseră câţiva navetişti.
În autobuz a găsit un scaun liber în
care s-a cuibărit în spatele perdelei
zdrenţuite de la geam şi, încercând săşi
relaxeze muşchii, s-a întrebat după
un timp dacă „Magdalena“ se cânta şi
prin anii ‘50.
42 Almanah 2011