RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

structor.
– Bine.
A dat din cap şi a tras după ea uşa
pe care o ţinuse întredeschisă.
– Au aflat de scrisoarea de la primul
secretar şi aşteptau comisia de anchetă.
Dacă iese soarele, scăpăm de ei, că trebuie
să plece la arie. Nu mergem la tovarăşul
preşedinte, că era prin sector?
– Nu, dă-mi şi mie operativa de ieri.
Nu cred să nu ştie de scrisoare, se
gândi contabilul şef. E instructorul de
zonă, ce naiba! Dacă în final o să ancheteze
el scrisoarea, primăriţa o să ia
foc că ştie că nu prea o are la inimă. Da’
nici nu are dreptate cu siliştea aia a lui
Ilie!
– Merg la primărie. La revedere!
– Să trăiţi. La prânz vă pregătesc
ceva de mâncare?
– Să ştii că nu-i rău. Mă întorc.
Soarele începuse să arunce pete de
lumină ce alunecau încet peste sat şi
câmp aşa că nu mai era multă lume pe
drumul comunal. Cele câteva sute de
metri de asfalt care legau sediul cooperativei
de producţie de primărie le-a parcurs
încet, mergând cu privirea prin
prunii şi merii din curţile oamenilor. Nici
la primărie nu a adus vorba de scrisoare.
A doua zi la fel. Doar în a treia zi, fără săi
convoace, acolo pe unde îi întâlnea, îi
întreba pe cei implicaţi, dar mai ales pe
membrii cooperatori , dacă au vreun
punct de vedere. Uşor câte uşor a înţeles.
Era o treabă în care au fost implicaţi
prea mulţi, doar pentru a se da un aspect
de normalitate dorinţei cuiva.
Chiar şi fiul unuia din membrii unei
tabere care lucra la securitate pusese
câteva întrebări pe ici, pe colo.
Tinu a discutat cu şeful său, care a
fost de acord cu punctul lui de vedere, a
RenaŞterea buzoiană
făcut raportul către primul secretar şi a
trecut la altă sarcină. Era mulţumit de
ceea ce făcuse pentru că el credea că
analizase corect situaţia şi era mulţumit
şi pentru că se acceptase ceea ce propusese.
Îi plăcea să creadă că doarme
liniştit din cauza asta.
Prin Brădeasa a mai dat doar
peste o lună, când a fost repartizat să
conducă lucrările plenarei comitetul comunal
de partid ce analiza producţiile
campaniei agricole de vară a anului
1988. Rutină, dar i-a apucat seara.
După şedinţă, Tinu a luat-o uşor,
singur spre staţia de autobuz. Mai erau
mai bine de două ore până la plecarea
autobuzului cu navetişti, dar nu avea încotro.
Când să deschidă ziarul „România
liberă“ pe care îl luase de la căminul cultural
unde fusese şedinţa, s-a auzit strigat.
– Tovarăşe instructor, veniţi aici la
mine în curte să aşteptaţi. Se întunecă şi
nu e nici un bec bun pe drum.
Nu şi-a dat seama de unde venea invitaţia.
– Aici, în stânga.
Atunci l-a zărit pe cel care striga
aplecat peste gardul de la a treia, a patra
casă de pe aceeaşi parte a drumului.
A luat-o pe cărarea de sub prunii plantaţi
pe marginea şanţului spre curtea în
care l-a recunoscut pe unul dintre membrii
prezidiului. Pe aleea betonată şi frumos
încadrată de flori l-a întâmpinat şi
un dulău de care s-a cam speriat.
– Vă supăraţi dacă vă invit în
bucătărie, că nevastă-mea a aşezat deja
mâncarea pe masă şi când am ieşi la
cişmea v-am zărit în staţie! Poate şi îmbucaţi
ceva cu noi, că-i ora mesei şi
ajungeţi târziu acasă.
– Tovarăşe brigadier, staţi liniştiţi,
41