RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

mei novatoare, un virtuoz desăvârşit.
Pulmonul poeziei de astăzi e îmbâcsit
şi obosit de asalturi abjecte, pornografice
şi inculte – aşa că o purificare
în câmpul celest al artei, aşa cum o face
Nicolae Cabel, ne smulge masca de
pe figură, redăruindu-ne aerului virgin.
Textul poetic e însoţit de o postfaţă
calibrată a lui Titus Vîjeu, căruia i
ADDENDA
(Cuvînt rostit la o lansare bucureşteană
– Octombrie 2010)
Cîndva, nu demult, scriam transfigurat,
la prima întîlnire cu
„Lăstunul...“ d-lui Nicolae Cabel, o
cronică literară în stil propriu. Cei ce
mă recunosc, din anonimatul însingurării,
ştiu cu certitudine genul meu de
transcripţii abrupt, emotiv şi de o sinceritate
sălbatică pe care îl practic în prezenţa
ingenuă a poeziei adevărate. Aici,
voi scrie, pe scurt, ceva despre zborul
dinlăuntru al Lăstunului.
După multipla recitire a acestui volum,
impecabil caligrafiat de o admirabilă
tipo-editură din Buzău, aş zice că
am avut suprema tresărire a „cosmonautului”,
care a traversat faţa nevăzută
a lunii. De fiecare dată am descoperit,
în cartea d-lui Nicolae Cabel, geografii
lirice noi, reliefuri şi unghiuri spiralate
surprinzător, străfunduri misterioase şi
prospeţimi reverberate.
RenaŞterea buzoiană
I Non idem est si duo dicunt idem
se adugă o scală de substanţiale
ecouri critice, începând cu pe nedrept
uitatul D.I. Suchianu şi continuând cu
Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Adina
Darian, Teohar Mihadaş, Valeriu
Râpeanu, Petru Poantă, Geo Vasile,
Dumitru Ion Dincă ş.a. „Lăstun...“ are
toate şansele perenităţii.
Iunie, 2010
O astfel de capacitate de absorbţie
a cititorului nu o are oricine – şi o asemenea
dezinvoltură dovedeşte că autorul
deţine multiple resurse ascunse, pe
care le vor revela şi cărţile sale viitoare.
Am parcurs, în paralel, şi volumul
„O cometă în cuşcă“, apărut acum 14
ani la Ed. Clusium. Faţă în faţă cu cel
de astăzi, sunt volume-surori. Aceeaşi
austeră adîncime a verbului, aceeaşi
captivitate ritmat-ritmală, acelaşi dor
pentru anatomia verticală a abstractilităţii,
aceeaşi catifelare ţepoasă a euritmiei.
Şi, în fine, aceeaşi nelinişte metafizică,
pulsatorie, a insului care simte,
precum şi spune autorul, că „mileniul
scîrţîie vagant”. E uimitor să constaţi
pe cîte claviaturi ştie a apăsa Nicolae
Cabel, melomanul unei lingvistici poetice
în contrapunctică desfăşurare.
Nicolae Cabel e un scriitor fără
„zgomot”. „Furia” lui este cuvîntul, dar
nu faulkner-ian, ci, mai degrabă, barbian.
Discret, distins, aliniat verbului
ductil, trăitor în dictonul latin festina
lente, el îşi aşază lancea în centrul sfe-
35