RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

Poezia sa aseptică, trăieşte în totalitate
în calcinalitatea orăşănească a bibliotecii.
Voi dovedi că un singur poem
(final) a spart această „cuşcă” de
ciment.
Din ascunzişul meu auster, m-a
trezit şi surprins, măgulitor, un apendice
literar pe care l-am semnat cândva,
aproape efemeric, într-un periodic
vrâncean (ca pe o exactitate de
paranteză) şi reprodus întocmai pe
coperta a IV-a a acestui vrednic volum
(grafică, tehnoredactare, acribie textuală,
vignetă genială pe coperta I a
mirabilului artist Gh. Ciobanu) – un
paragraf minuscul, cât un cartuş, pe
care-l transcriu cu asumare totală:
„Nicolae Cabel e un poet ascuns în spatele
cuvintelor. E parcimonios precum
în documentarele lui filmice, în care
metafora se sublimează în verb, în verbul
unic şi vizual. I-am urmărit scrisul
olograf. E gotic. Precum spiritul lui descifrând
înălţimile”.
Nu reneg nimic. Aceasta era sinteza
Istrate asupra literaturii Cabel, ştiute
de mine până mai an. Acum, ca un
chirurg, voi căuta, uneori dureros,
tendoanele acestui „Lăstun, sub strigătul
frunzei”.
Lirica volumului e „perforată“,
mai ales în prima parte, de bine-asimilate
simetrii barbiliene, reci şi spontane,
de diafanităţi argheziene, de perfecţiuni
villon-eşri ori rondouri dimoviene
– poetul păstrându-se întruto-
I Non idem est si duo dicunt idem
tul, în el însuşi, un creator care şi-a cioplit
în tihnă şi taină statuia, fără febrilităţi
gratuite, mereu inventiv, mobil,
grav, graţios, etern adolescentin prin
puritatea şi prospeţimea trăirii, alteori
pamfletic şi piruetând un umor
savant, inteligent şi sincopat, ermetic
atâta cât e cazul.
Chiar şi în poemele despre Ţară –
recunosc, uşor excesive! –, în clasic
sau în vers alb, Nicolae Cabel e de o
sinceritate absolută, netrucată, e duios,
armonios şi viu, în ciuda unor naivităţi
prelinse din învolburata noastră
adolescenţă suav-„proletară”.
La finalul lecturii (repetate), am
avut, totuşi, un sentiment bănuitor
că, în fapt, volumul ascunde două
cărţi în circumvoluţiunea celor LXVI
elegii: prima, excelentissimă până în
pragul paginii 50, apoi, făcând un salt
de căprioară, m-am înmiresmat cu paginile
100-140. Şi e adevărat! În această
„savană” se ascunde, neîndoios,
capodopera Lăstunului...”, o elegie
finală – „autoportret cu vânător” (ce
bun titlu i-ar fi stat cărţii”), singura
poemă subintitulată din şirul celor 66
– punctând, simbolic, vârsta curândă
a poetului: 67. Elegia este o superbă şi
originală îngemănare tematică între
mistreţul lui Doinaş şi căprioara lui
Labiş.
Pe dedesubtul aripilor „Lăstu-nului...”,
l-am descoperit pe Nicolae
Cabel şi ca pe un mare tehnician al ri-
34 Almanah 2011