RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

pru, e patima pentru înalt“. Suferinţa
resimţită de cel ce este rob al scriiturii
fixează premisele înţelegerii raţionale
a creaţiei, care poartă culpa întemeierii
unui gondon indisolubil între entităţile
noumenale “rostul lacrimii de a
ţese, o punte unul către alt”.
În poezie se caută nu o realitate
secundă, ci o conştientizare a trecutului
recent şi a prezentului continuu,
motiv pentru care actul poetic nu este
unul de cunoaştere cât mai degrabă
unul de recunoaştere. Mărturie stă
în acest sens Raportul de fidelitate închinat
Excelenţei sale, Colegiului
Haşdeu. Logosul, mistificarea, ocultul
conştiinţei identitare (elegie LX): „sembracă
în Lumină şi Cuvânt, bolnav sublim,
spre Taină, călător... neprihănire,
cine-i cel ce sunt?”.
Îndrăzneşte să vă răspundă un
simplu cititor. Posibil ca unii să afirme
I Non idem est si duo dicunt idem
că graţie poeziei pe care aţi scris-o,
generând o metaforă a condiţiei umane,
vă definiţi ca fiind melancolic prin
esenţă, fiind situat într-un dublu interval:
ontologic şi istoric. Sunteţi însă
creatorul unei poezii directe, biografice
chiar. Dar, cum afirma Camil
Petrescu, “excesul de precizare duce
la confuzii – ca una din ciudăţeniile logicii”.
De aici, metafora plasticizantă a
elegiilor livrează un nou sens, iar aspectul
revelatoriu al poeziei corectează
starea de veghe paradisiacă a împăcării
cu Totul. Acolo, sub strigătul
frunzei, s-a născut reforma poeziei,
sub zodia sentimentelor intravitale.
În deveninţa poeziei, utilizând terminologia
propusă de Noica, “intram
încet în Logosul promis/ un vast decor,
de-aicea nu s-au scos, / nici candela, nici
ger, nici Paradis !“ (elegie, LXV).
Buzău, 28 mai 2010
Iarna în amurg – tablou de Ioan Eugen Păunescu
32 Almanah 2011