RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

Atunci când Logosul apelează la
o unitate de reacţie organică a
limbajului, generând o poezie
senzorială, lirismul expresionist cosmetizat
de „strigătul frunzei” renaşte,
recurgând la privirea care creează.
De aceea, poezia domniei sale este
una a experienţei, în ale cărei infinite
combinări de perspective, concretul
reuşeşte să se realizeze prin „omnivalenţa
kaleidologică”, altfel spus, prin
conjuncţii ale fiinţei de ieri, şi ale fiinţei
de astăzi, ale poetului Nicolae
Cabel, ori ale haşdeianului care evoca
marcat de nostalgie anii de liceu. Nu
întâmplător, în acest volum, cunoaşterea
şi actul estetic sunt o eliberare
de sub taina memoriei, un soi de dăruire,
ocultând simţul comun şi promovând
Eul factual, desprins din fluiditatea
impardonabilă a vieţii.
Deşi retoricul întruchipează o coodonată
a poeziei, poetul cercetează,
caută şi denumeşte avatare ale fiinţei
în genere, creaţia sa lirică fiind cuantificată
de intertextualitate, remarcându-se
numeroase referiri la repere
aparţinând literaturii universale, aşa
cum putem înţelege, de pildă, din alu-
RenaŞterea buzoiană
I Non idem est si duo dicunt idem
Conjuncţii ale fiinţei
Oana ŞERBAN
ziile directe din elegia aVII-a „hrăneam
fantasme ca Baudlaire?/ un dor
de ducă din Rimbaud?/ ne amăgea
Apollinaire?/ pe scutul vieţii, încotro?”.
Din nomenclatura pentadică a
simţurilor, cel privilegiat este văzul,
motiv pentru care poezia propusă de
dl. Nicolae Cabel generează o ipostază
a lumii receptată deopotrivă prin
fluxul afectiv al memoriei, prin introspecţie,
ori prin valorificarea unui prezent
nostalgic. “în inimi, pe buze-n cuvânt,
/ în sclipăt de râs şi din seva / stelară
numită Pământ” (elegie XXX),
poeticul are o unică menire – aceea
de a postula fiinţa în acord cu un registru
sentimental acut, marcat de tonalităţi
grave şi de reverberaţii care
îndrăznesc să modeleze nu doar materia
, dar şi Cuvântul. De aceea, evadarea
din contingent, sfidarea contextului
în favoarea universalizării
unuia şi aceluiaşi categorem, constituie
o realitate a creaţiei sale poetice.
Dorul atenuează iubirea pentru sine,
preferând solidaritatea intimă cu un
Altul, până la abordarea sa ca instrument
de salvare a spiritului, aşa cum
se menţionează în elegie finală “un
dor, iubirea cea de sine? tot dor, iubirea
pentru alt? nu, dorul ultim, cel mai as-
31