RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

acolo iubit-am!” ( elegie VI)
Astfel că, autorul ne prezintă, dea
lungul periplului său liric, un portret,
neaşteptat dar convingător, de artist
veşnic situat la adolescenţă. Fiorul
elegiei devine, aşadar, fiinţare perpetuă,
puritatea capătă conturul unui
mod de viaţă, romantismul îmbracă
haina înţelepciunii, iar cunoaşterea se
metamorfozează în aristocraţie spirituală.
Totul, sub semnul unităţii primordiale,
întruchipată în arhe-ul grec
sau licorna medievală: „dar vinul
blând, din fulgerarea Cinii,/ suspină-n
mine; astăzi, încă, rogu-l/ să nu-mi ascundă
–n lună INOROGUL!”(elegia
LXII)
Intrarea în logos se plăteşte.
Poetul este un solitar, conştient de situaţia
aceluia care trăind „mistuit de
idei”, trebuie să îşi asume credinţa
singurătăţii: „ o cameră – celulă şi sicriu,
/ apoi o carte, călimări nubile / şi
crima, că încerc să fiu / eu însumi, umbră
peste file”(elegie LXV).
Nicolae Cabel depăşeşte desmăţul
fiinţial al trecerilor temporale, trădătoare
şi lipsite de consistenţă,
printr-o ancorare în siguranţa incontestabilă
a esenţei. Poezia sa promovează
o atitudine manieristă sui-generis,
de subtilitate feroce, prin care
alungă neofiţii şi selectează/atrage invitaţii.
Fără cheia culturală, plămădită
din denotaţii consacrate (Decalog,
Epidaur, Nadir, Zenit, Sfinx etc.) şi rememorarea
unor autori consideraţi
I Non idem est si duo dicunt idem
sacri, nu putem pătrunde în lumea
construită de poet pe filiera ideativă,
ilustrată de Radu Cârneci, Vasile
Voiculescu, Augustin-Doinaş sau Ion
Barbu. Autorul stabilizează termeni şi
expresii, ordonează simboluri şi recorelează
semnificaţii într-un montaj ce
nu lasă loc nici unei sincope lirice.
Prospeţimea imaginilor („statui muşcate
de nesomn şi vânt” elegia XXII) ,
sugestia semantică („haşdeiam, noi,
haşdeiam” elegia IV), focalizarea pe
esenţial („ izbeşti în tâmpla de târziu
cu frig” elegia LII), densitatea ideatică
(„burduşit e cerul cu secunde” elegia
LVII) – sunt tot atâtea calităţi reieşite
din mâna cineastului.
Nu-l poţi prinde în scheme şi definiţii
academice deoarece alunecă elegant,
suav şi ferm peste cuvinte, realizând
o poezie de factură spirituală,
cultivată cu bună ştiinţă, fără ostentaţie.
Din această tehnică şlefuită până
la diamantificarea verbului s-a născut
această strofă remarcabilă, demnă de
orice antologie universală: „ascundete,
suflete-n borna / dintre durere şi
vis…/ hlamidă ţi-e torna, ritorna,/ din
melcul secundei proscris…” (elegie
XX)
Devansând prin revenire, elegiac
fără a fi pesimist, meditativ lipsit de
ermetism, Nicolae Cabel demonstrează
că şi delicateţea sufletească bine
temperată zămisleşte poezie bună.
Buzău , 4 Iunie 2010
30 Almanah 2011