RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

Similitudinile culturale instituie
repere fecunde, întemeiază
căutările, netezesc asperităţile
şi mai ales, angajează înţelegeri. Iată
de ce, nu am fost nicidecum contrariat
de faptul că, parcurgând poeziile
lui Nicolae Cabel, reunite în volumul
„Lăstun, sub strigătul frunzei” (apărut
în condiţii grafice deosebite la Editura
MAD Linotype), am simţit imperios
nevoia să revin la tratatul lui Hocke
despre manierism. Intuiţia nu m-a înşelat;
uluitorul autoportret în oglindă
convexă pictat la 1523 de Francesco
Mazzola din Parma – un chip frumos,
de nepătruns, cu o aură tainică, singu-
RenaŞterea buzoiană
I Non idem est si duo dicunt idem
Elegia,
formă de
aristocraţie lirică
Prof. dr. George TARARA
ra lămurire fiind mâna uriaşă care domină
prim-planul unei perspective,
altfel deformate, şi, prin aceasta, nu
mai puţin incitantă – era începutul
descifrării celor citite: miraculosul
prins în forma deghizată a metaforei
picturale. Deşi tiparul este asemănător,
la Nicolae Cabel transfigurarea
poetică are cu totul altă comprehensiune.
Mirările succesive ale existenţei
sale, fundamentale în logica maturităţii
depline, sunt rescrise printr-un
ochean reglat la incandescenţa trăirilor
vârstei tinere: „doar verbul mai
strigă, etern goliard: / „hai , intră poate
în fracul bavard! / cătuşă ţi-e visul,
păstrează-l ad vitam!” / acolo şezum,
29