RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

Mozaic spiritual
Am învăţat truda,
mâhnirea, iubirea...
„Caută un anume subiect, dacă nu mai
vrei să scrii eseu!“ – vocea aceea lăuntrică
nu era a mea, acel Cineva îmi aprinsese
plafoniera în Noaptea angoasei de demult,
tot El îmi vorbise acum, eram sigură,
precum vin zorii vestitori de noi incertitudini
– tristeţi, bucurii... Era veritabila
realitate, demolând straniul, mă trezea
către urâtul-angoasă al zilei. Mă trezea
din viaţa fără de moarte, îmi amintea
cuvintele Cuvântului: „Ajunge zilei răutatea
ei!“ – ştiam , vezi bine: va fi, cu certitudine
o „răutate“ a zilei. Dar asta mă mobiliza.
Iisus îndemna mereu: „ridică-te!...
umblă!... îndrăzniţi, Eu am cucerit lumea“.
L-am căutat, acel „subiect“,
fremătând, privind, ascultând, – nu cu
răbdare creştinească! Cu angoasă şi deziluzii
– uneori, în cei mai apropiaţi! – cu
patimi înfrânate, iertate de domnul – Cel
mult iertător.
În timp, am învăţat truda, mâhnirea,
iubirea. Voi şti să iubesc omenirea întreagă,
cu ploile-potop, agoniseli omeneşti
plutind pe învâltorate ape. Cu privi-
RenaŞterea buzoiană
Monahia LUCIA
re spre Cer neblestemându-i pe jefuitorii
de trudă sărmană.
„Fiecare lucru are un timp al său“ mi-a
şoptit vechitestamentarul înţelept. Dar
lumea mea e prea săracă în înţelepciune
– deşi, are minţi inteligente... Nu iubeşte
smerenia, a adoptat trufia vicleană, a uitat
lumina unui zâmbet, sau – l-a metamorfozat
în mlaştină.
Nu am ceva al meu, în lumea aceasta,
toate îmi sunt dăruite de Sus, la timpul
rânduit, aşteptând, trudind, ne-oftând,
ne-plângând...
Încerc să spun omului un cuvânt bun,
ştiu că acel cuvânt îl face bun şi pe cel rău.
Mă străduiesc „să fac mereu ceva bun,
pentru ca diavolul să mă găsească ocupată“!
M-au învăţat acestea toate, marii
sfinţi ai Domnului, cei vechi dar şi cei mai
noi – cine spune că n-am mai avea sfinţi
printre noi? .... E adevărat „foşneau
pădurile de sfinţi“ în timpuri străvechi,
dar îi mai aflăm şi azi ici-colo...
Sunt un amalgam al trecutului, al familiei
mele – tot astfel şi omenirea...
Dar nu-l voi uita pe Noica, tatăl – ca şi pe
monahul Rafail: cultură şi iubire de
Dumnezeu. Împreună, acestea ne fac liberi,
ne amintesc de reperul divin, de „fericiri“.
Cămările noastre sunt pline, dar noi
batem, cerşind, la uşi străine.
23
l-