RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

Române (cum spunea Fănuş Neagu:
„Poetul şi Academia sunt două instituţii
separate!”) reprezentantul conducerii
U.S.R. (care a ratat astfel şansa de a
premia cea mai bună carte de poezie
apărută în România de după revoluţie
– „Sutrele ţăranului Iancu Arsene” şi
volumul amar „Concluziile senectuţii”),
reprezentanţii instituţiilor culturale buzoiene
şi oficialităţile, precum şi ceilalţi
reprezentanţi.
Au fost prezenţi admiratorii şi prietenii
poetului, în numele cărora facem
aceste rememorări: „Sunt născut din
dragostea pentru pământ străin / ce-o
nutrea Anton D. Gheorghe, însurat /
cu-o săteancă, – Filofteia D. Marin, /
căreia atâţia ani de flori i-a scuturat. //
Şi-am venit pe lume lanţ de aur ca să
leg / fata ceea, de flăcăul care n-o iubea,
/ ce păcat că nu m-am rupt şi c-am
rămas întreg / şi i-am priponit: pe ea de
el, pe el de ea...” (Născut din dragoste
pentru pământ); „Contemporanii mă
ocolesc, se fac a fi uitat de mine, / Sunt
tot mai singur şi îmbătrânesc bine, /
Neruşinarea lor s-a preschimbat în prigoană,
/ Calomni de tot felul îmi toarnă
sare pe rană (...) / Trăiesc mai departe
greşelile şi izbânzile timpului meu, /
Unii mă cred nebun, alţii zeu.”
(Schimbarea cămăşii); „Pe ruinele templelor
stau eu şi mă descalţ /
Deşertându-mi sandalele de seminţele
de iarbă. / De-acum pot deosebi evenimentele
de faptul fals, / Pot zice că
Istoria, cu băutura ei tare, mi se prelinge
pe barbă. / Pe la poarta casei mele
fluviul timpului trece: / Zilnic beau şi
mă-mbăt pentru că are gustul izvorului
/ de pe Istriţa: este limpede şi rece.”
(Simpla beţie a timpului)
* * *
Cum aceste rânduri s-ar putea să
apară în almanahul „Renaşterea
Buzoiană”, prin amabilitatea truditorilor
care-l editează an de an, mă simt
dator să adaug un fragment din mărturisirea
autorului Sutrelor, căreia i-am
fost martor privilegiat, împreună cu
Nistor Tănăsescu şi prof. Stelian
Grigore, într-un vârf de cer de pe
Dealul Istriţei: „Faptul mitologic, ca
atare, n-a mai interesat pe nimeni. Una
după alta, generaţiile au fost distruse
cu «program». Generaţia mea a avut
mari poeţi, cum s-a spus adeseori că
sunt şi eu. Dar ne deosebim mult, pentru
că eu aparţin clasei mele arhaice
dar şi înnoitoare, prin naşterea succesivă
a lumilor. E clasa de origine, pe care
cei mai mulţi scriitori au pierdut-o, trecând
de partea micii burghezii proletare,
a ţăranului «sărăcit», devenit iubitor
de manele. Mahalaua lui e tot un
sat, dar unul de izbelişte, extrăgându-şi
esenţele de la suprafaţa lucrurilor, nu
din profunzimea lor (...)
… Vremurile pe care le trăim
acum? S-a trecut de la minciună la un
adevăr odios. Scapă cine poate, dar eu
nu vreau să mă salvez. Eu am
Sindromul Cotigă, un ţăran pe care l-a
târât vaca şi a murit, nu din cauza rănilor
ci pentru că a fost umilit. Tocmai de
aceea n-o să mă las, niciodată, târât de
vaca vieţii…” ■
224 Almanah 2011