RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

care comunică direct cu cosmosul. Noi, deabia, cu salcâmul şi salcia.
Rog pe Ion Gheorghe să mă ierte că nu scriu, acum, mai mult despre Dânsul.
Abia m-am ridicat din nişte boli proaspete, provocate de mine însumi. Oricum,
condeiul meu este gravid în ce priveşte introspecţia lucidă a geniului său indiscutabil.
Am clarviziunea că Ion Gheorghe este ultimul clasic român în viaţă – şi la
pontonul lui îmi leg şi eu mica mea luntre secetoasă, ivită din lanurile de costrei
ale Limpezişului natal, învecinat cu Florica Măriei Sale.
Aici, la noi, bărăgănenii, e o taină, o uzină a pământului şi a adâncurilor lui,
un magnetism puternic, care ne consumă, convulsionat, în înfrăţiri nesfârşite,
prin logosuri inscripţionate pe granitul arhaicităţii.
Eu mă târăsc cu paşi de urs în spatele arheului Ion Gheorghe, amuşinând
descoperirile sale uriaşe, un tezaur care echivalează cu tot aurul Daciei subterane
de azi şi pentru totdeauna. Cine ştie să citescă, dar mai ales să pipăie literele,
înscrisul, răbojul lacrimilor milenar-pietrificate, e un înţelept.
Ion Gheorghe are vârsta celestă a lui Labiş, un astru reformator al liricii
postbelice. Şi tocmai de aceea ucis. Au locuit în acelaşi sanctuar al visătorilor
autentici şi au dat curs liber verbelor literaturii române, înnăbuşite vreme de
peste un deceniu.
Eu, cel care, uneori, măresc excesiv cantitatea de admiraţie –, cazul lui Ion
Gheorghe îl contemplu echilibrat pe cântarul neiertător şi sacru al perenităţii,
acolo unde îi şi este locul.
16 august 2010 – Aniversare la Biblioteca Judeţeană „V. Voiculescu“ Buzău
216 Almanah 2011