RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

de aragaz (înscenare criminală?), ori
dispărut sub presiune politică.
Certitudini nu există nici până astăzi
– restul, doar aproximaţii biografice.
Domnul Profesor era un mare intelectual
nealiniat la regim. Reclama,
irealitatea şi inexistenţa detaliilor din
monstruoasa istorie a lui Roller (eu
am cumpărat-o recent de la un anticariat
de cartier), pe care ne implora
să n-o citim, erau impulsul să-l credem
pe cuvânt pentru cele ce ne rostea
EL. Doar El. Rostirea îi ţâşnea,
mierită, printr-o dantură defectuosneglijată.
Profund armonios şi muzical, nu
suporta stihiile instinctuale din om.
Când se producea un zgomot, anume
provocat în fundul clasei, vitupera: –
Uite-te la ei, dacă nu scapără din idei,
scapără nevolnic din copite!
Pentru dânsul, unica verticalitate
era intelectul.
Rostea, în scârbă, despre fotbal:
22 de haidamaci care aleargă nemernic
„după o beşică”.
Mi-am notat multe din aceste replici,
pe care le-am înecat în noianul
meu de hârtii inutile. Am 73 de caiete
„zilnice”, de peste 150-200 de pagini
fiecare, cu însemnări, consemnări,
poezii „total” inedite, pe care
le voi dărui ghenei (aşa se scrie?)
sau focului. Copiii mei nu gustă litera
– ci doar abeceul de calculator!
Revenind la Profesor: aşa cum
spuneam, m-am îndrăgostit total nepregătit
şi dânsul m-a vizualizat:
„Vei suferi enorm!”
RenaŞterea buzoiană
Într-o după-amiază ne-a dat
amândurora întâlnire pe o băncuţă
sub streaşina Bisericii „Sfinţii Îngeri”
din piaţa centrală. Era cu totul alt
om: tmid şi pitit în el însuşi. Cine ştie
ce convulsii şi ecouri mai vechi reverberau
sub pleoapele lui subţiri de lector
noptatic, sub becul lui simplu,
prins cu o sârmă în tavan, deasupra
patului său de mare anonimizat
oştean al marii culturi-istorice.
Ne-a mângâiat pe creştet şi ne-a
întrebat:
– Şi cum şi cât vă iubiţi voi?
– Pământeşte, Domnule
Profesor! (eram încă virgini, dar pulsam
către clipa supremă).
– E mai bine aşa, a rostit
Profesorul, atâta timp cât încă sunteţi
tineri. Acolo, în slavă, se iubeşte cu
totul altfel. Şi privea în cerul amurgului
său ardelean.
Eu, apoi, m-am pierdut, precum
şi pe marele meu Profesor, care
rămâne o mică-mare nişă secretă în
spatele urmei mele viitoare. Viitorul
e mereu mult prea aproape. Am fost
o generaţie mare mereu presată de
diavol, dar niciodată părăsită de înger.
Nu poţi ucide tălpile unei ţări cu
atâtea rădăcini plurimilenare. Va trebui,
totuşi, să spălăm Pământul de
multele lui otrăvuri acumulate. Aşa
gândea şi Prof. Traian Cristescu.
DOMNUL PROFESOR TRAIAN
CRISTESCU.
Nov. 2010
211