RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

înţelege), iar redactorul ei şef destituit.”...cei
trei ani trăiţi în cele trei
încăperi ale amfiteatrului - avea să-i
mărturisească el lui Adrian Păunescu
într-un interviu dat la doar câteva
zile după ce a fost debarcat – au fost
în viaţa mea cei mai plini, cei mai
încărcaţi de literatură şi de omenie.
Am învăţat aici cu uimire, de la acei
scriitori începători, de la 18 la 20 ani,
mai multă demnitate curaj şi
dragoste de libertate, decât dacă aş fi
fost la ucenicie la cei mai mari filozofi
şi moralişti ai lumii. De necrezut
câte valori se află la rândul acestei
foarte tinere generaţii de studenţi,
printre care cei care vorbesc la 19 ani
patru limbi străine şi dispun de o cultură
solidă nu sunt o excepţie.
Eposodul Amfiteatru a fost,
aşadar, de o importanţă capitală pentru
Ion Băieşu. Îmi amintesc cu câtă
seriozitate primea – şi mai les citea !
– textele tinerilor, consiliindu-i îndeaproape,
sugerându-le eventuale
intervenţii în creaţiile lor şi, în final –
un final aşteptat de acei începători.
le publica în paginile revistei. Pentru
cine are curiozitatea să caute într-o
bibliotecă colecţia publicaţiei din
acei ani va fi de-a dreptul reconfortamt
să afle semnăturile mai tuturor
celor pe care istoria literară îi va
aronda mai târziu aşa-zisei
RenaŞterea buzoiană
„Generaţii `70”, de la Adrian
Păunescu şi Nichita Stănescu până la
Gheorghe Pituţ, Daniel Turcea,
Virgil Mazilescu şi mulţi alţii.
Cu Ion Băieşu aveam, însă, să mă
întâlnesc nu numai în redacţia revistei
Amfiteatru , ci şi în alte împrejurări.
De câteva ori ne-am aflat
amândoi în câteva „echipe” de scriitori
participante la şezători şi seri
literare în ţară. Bunăoară, păstrez şi
azi o fotografie în care am fost imortalizaţi
pe peliculă la Buzău, alături
de Ion Gheorghe şi A.I.Zăinescu, cu
ocazia unei astfel manifestări.
Sciitorul nu era, cum s-ar putea
crede, un guraliv, un risipitor de
vorbe, îi plăcea să dialogheze mai
mult cu prietenii apropiaţi, între care
Fănuş Neagu ocupa primul loc, cu
noi, ceilalţi discutând doar strictul
necesar, fără a lăsa, totuşi, impresia
c-ar fi zgârcit la vorbă.
În ce mă priveşte, de câte ori
aveam prilejul să rămânem în
doi, se interesa de Buzău şi buzoieni,
ştiindu-mă nu numai de pe
aceleaşi meleaguri cu el, ci ca pe unul
care ajungea mai des decât el prin
ţinuturile natale. În două rânduri
(prin 1967 – 68, când încă mai era
redactor şef la Anfiteatru şi mai târziu,
prin 1981, când a tipărit la
Editura Sport-Turism volumul
21