RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

Se pare că teoria conspiraţiei, în
bună tradiţie românească, de data
aceasta a funcţionat din plin şi poate
chiar mai funcţionează în cazul lui
pentru că mai sunt cercuri care opun
rezistenţă la aflarea unicului adevăr.
Ideea că Eminescu a fost asasinat
a fost (re)lansată imediat după
1989. Se crede, din ce în ce mai
mult, că nu a fost asasinat omul sau
poetul Mihai Eminescu ci gazetarul
Eminescu pentru editorialele sale
din ziarul Timpul, pentru cei şapte
ani de muncă neîntrerupă. Ziariştii
incomozi, pentru mai marii zilei, nu
au fost nicicând plăcuţi mai ales
atunci când dezvăluiau matrapazlâcurile
lor. În aceste condiţii cel mai
mare ar fi dat ordinul: „Ia potoliţi-l
pe Eminescu!”. Şi l-au potolit. Sub
pretextul medical de epuizare fizică
şi psihică poetul a fost internat în
mai multe stabilimente şi „tratat” (a
se citi otrăvit) cu mercur, cu doze
din ce în ce mai mari, fiind supus
unui „tratament” pentru vindecarea
unor boli care erau reale. În ziua fatidică,
de 15 iunie 1889, aflându-se internat
la clinica doctorului Şuţu din
Bucureşti a fost lovit în cap cu o
cărămidă de un pacient, fost director
de liceu în Craiova, iar după jumătate
de oră de la lovitură s-a constatat
decesul. Faptul este relatat de un
martor ocular, Dumitru Comănescu,
RenaŞterea buzoiană
fost coafor al Regelui, devenit frizer
şi prieten al poetului,care se afla în
vizită la Eminescu. Iată cum relatează
acest om întâmplarea: „Pe la
vreo 4, cum era cald în cameră,
Eminescu zice uitându-se lung la mine:
«Ia ascultă, Dumitrache, hai prin
grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ
să cânţi Deşteaptă-te, Române!»(...)
Cum mergeam amândoi,
unul lângă altul, vine odată pe la spate
un alt bolnav d’acolo, unu’ furios
care-a fost director sau profesor de liceu
la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui
Eminescu în cap cu o cărămidă pe care
o avea în mână. Eminescu, lovit
după ureche, a căzut jos cu osul capului
sfărmat şi cu sângele şiruindu-i pe
haine, spunându-mi: «Dumitrache,
adu repede doctorul că mă
prăpădesc... Asta m-a omorât!» Lam
luat repede în braţe şi l-am dus în
odaia lui, unde l-am întins pe canapea.
I-am potrivit capul pe pernă, şi
când am tras mâna, îmi era plină de
sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în
cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu saudă
vorbă afară, că nu e nimic... Dar
după o jumătate de oră, bietul
Eminescu murise!”
Cu acestă destăinuire se deschide
cartea, destăinuire ce a fost făcută
publică în ziarul „Universul”, la 28
iunie 1926. De ce atât de târziu? De
ce biografi celebri ai poetului –
201