RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

din staţia lui 7, cu pârâituri şi rateuri,
iar eu nu mai pot auzi.
– Mie îmi ajung cele trei volume de
memorii ale lui, zice Cezanne.
– Alea nu-s nimic, domnule, zise
roşcatul. Ce ştia el atunci? Uite colea,
am documente noi, o factură de cherestea
de când a făcut vila şi un interviu
cu un strănepot al celui care îi potcovea
caii, spune el, şi le flutură prin faţă
o carte groasă scoasă din sacoşă. E ceva
colosal, am referinţe critice de la cei
mai mari istorici, aşa ceva nu s-a mai
scris. Hai, scoateţi banii, nu mai pierdeţi
timpul.
– Auziţi, zice Cezanne, dăm noi un
coniac şi staţi aici şi ne citiţi documentele
alea noi.
– Nu, că mă grăbesc, am vorbit cu
un administrator de bloc şi face o
şedinţă de asociaţie iar la urmă fac eu o
prezentare de carte. Am plecat, mai
gândiţi-vă până mă întorc.
– Succes, succes, îi strigară cei trei.
După ce acela se îndepărtează, cel
cu barba neagră se ridică, îşi dă paharul
peste cap şi zice:
– Haideţi mă, goliţi-vă paharele şi
să mergem, că acum se întoarce şi ne
spune că a avut un succes colosal şi internaţional
din moment ce o babă din
bloc avea o fată în Spania şi unul acum
venise din Italia.
Eu, văzându-i că pleacă şi bucuros
că am văzut şi eu scriitori în viaţă, îi întreb:
– Ce carte a scris domnul acela?
– Dacă sunteţi curios, mai rămâneţi
pe aici, că acum se întoarce şi vă
spune tot... haideţi mă, îi grăbi el pe cei
doi.
– Mai staţi mă numai un minut, că
uite, ne întâlnim cu veriga lipsă!
Ceilalţi se uită de jur împrejur, iar
unul dintre ei zice:
– Cine mă? Istoricul, romancierul
obsesiv? că amândoi vin încoace... Şi de
ce îi zici aşa?
– Păi nu vezi că nu este nici om, nici
maimuţă?
– De plecat plecăm, zise Cezanne,
dar unde mergem, că e devreme.
– Undeva pe la margine, la fum
gros şi umbră deasă, să nu ne mai
găsească nimeni, zise cel mai înalt.
Mi-am băut berea şi am plecat în
întâmpinarea prietenului care ieşea de
la examen. Acum, v-aş ruga frumos,
puteţi să-mi spuneţi şi mie cine erau
aceia, să ştiu şi eu cu cine am avut
onoarea?
– Pe cei trei ai să-i vezi pe aici, dacă
mai vii, că ei mai şi citesc, faţă de alţii
care numai scriu.
– Dar vreau să ştiu cum îi cheamă.
– Nu-ţi spunem, că mâine, poimâine,
te apuci să scrii memorii şi te pierdem
înainte de a apuca să dai ceva de
băut pe aici.
Discuţiile au continuat pe aceeaşi
temă, dar eu nu mai auzeam nimic.
Eram bucuros că oamenii aceia m-au
ascultat fără să mă întrerupă şi am plecat
acasă hotărât să mă folosesc de
ocazie şi să mă apropii mai mult de ei.
198 Almanah 2011