RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

cine ştie ce apucătură mai originală sau
tabiet navinovat.
Între timp, pe spaţiul dintre mese
şi Casa de Cultură, doi inşi înaintează
oblic spre intrarea unde, înainte, când
eram mic, era casa de bilete. Cel cu ziarele
la subsuară era înalt şi slab, brunet
spre ţigănos, cocârjat, cu o siluetă aducând
în linii generale cu a unui lăutar cu
vioara sub braţ, prins de bruma toamnei
fără palton. Celălalt, mărunţel şi
gras, cu părul alb, căra o geantă cu
toarte, un fel de panou de vinilin.
– Uite-i, mă, şi pe Don Quijote şi cu
Sancho Panza, zise cel cu faţa asimetrică.
Unde vă duceţi mă? strigă el deodată
către ei.
Aceia nu răspund, grasul râde ca să
nu zică ceva iar brunetul arată cu mâna
spre intrare.
– Se duc la Papa literaţilor, zise cel
cu barbă neagră.
– Ăla grasu cine este? întrebă
Cezanne.
– E un poet de ultimă oră şi generaţie
veche, foarte prolific, pe care l-a
descoperit el prin gospodăriile de la el
de acolo, zise cel slăbuţ cu nasul în ziar.
– Dar el a mai scris ceva?
– Mai nimic, de multă vreme. Câtă
vreme mai turna spirtoase, mai pâlpâia
flăcăruia aia pe care o vedeau unii deasupra
capului său, dar de când soţia i-a
tăiat băutura din meniu, s-a uscat şi
feştila spirtierei.
Vreo câteva minute, cei trei au
răsfoit ziarele în linişte şi au mai comandat
câte un coniac. Mă simţeam
din ce în ce mai bine, şi am mai coman-
RenaŞterea buzoiană
dat şi eu o bere pentru a mai trage de
timp până iese vecinul de la examen.
Deodată, Cezanne ridică ziarul sus
şi zise către ceilalţi:
– Măi, ţineţi ziarele sus să nu ne
vadă ăsta.
Cei doi se conformează şi întreabă
din spatele ziarelor:
– Cine mă?
– Marele biografist, acum vine şi
ne întreabă dacă i-am citit ultima carte
şi ne scoate de ignoranţi.
– Lasă că l-a prins pe Cănuţă, ia uite
ce prelucrează la el, zise cel cu barba
neagră.
Mă uit spre trotuar şi văd un bătrânel
roşcat, plinuţ spre gras, care vorbea
într-una obligând să-l asculte pe
unul puţin mai înalt ca el, cu chelia acoperită
de nişte fire de păr trase de la o
ureche la alta, cu ochii oblici si botul
gros ca acela al unui chip văzut prin vizor.
Chelul părea agasat şi se uita peste
capul celuilalt sugerând că se grăbeşte,
dar roşcatul îl ţinea de nasturele de la
sacou şi vorbea mereu. Căutând o
scăpare, chelul se uită în stânga, îi vede
pe cei trei şi-i salută.
– Ce faceţi măi? Vă salut!
Diversiunea i-a reuşit. Pisălogul se
uită în direcţia lor şi chelul profită şi
scapă. Biografistul, cum îi ziceau ei, vine
la masa lor şi îi ia din scurt:
– Staţi şi vă îndopaţi cu coniac şi cu
ştiri stupide din ziare, în loc să citiţi o
carte bună, cea mai bună care s-a scris
vreodată despre...
...Tocmai atunci un autobuz plecă
197