RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

tori, eu credeam că ei sunt numai pe
undeva pe la Bucureşti, şi trăiesc într-o
lume a lor, mai specială şi vreau să vă
povestesc ceva şi dumneavoastră, să
mă lămuriţi.
Am zis totul dintr-un foc, şi m-am
oprit.
– Ia zi, dom'le, zise Papaşa, văd că
de la un timp stai pe aproape, pe aici.
Pantazescule, toarnă-i domnului un pahar
de vin, iar tu ridică-te şi dă-i scaunul.
Am luat loc la masa cu trei picioare,
am băut paharul cu vin şi am zis:
– Eu sunt pensionat pe caz de
boală, şi un vecin mai bătrân ca mine,
care este student acolo, la o facultate,
la Casa de Cultură, avea examen într-o
zi şi m-a luat să mă lămurească, să mă
înscriu şi eu, că nu e greu deloc. El a intrat
la examen, spunându-mi să aştept
până termină, urmând ca apoi să
meargă să vorbească pentru mine. În
aşteptarea lui, am mers să iau o cafea
la mesele alea cu umbrelă, înşirate de-a
lungul trotuarului. Era o dimineaţă frumoasă
şi razele soarelui treceau razant
peste blocul de vis a vis şi încălzeau pereţii
Casei de Cultură împrăştiind în jur
o lumină caldă şi plăcută. Nimic mai
plăcut decât să stai la o masă lângă un
trotuar din centrul oraşului şi să priveşti
trecătorii, sorbind, în acelaşi
timp, din cafeaua aburindă. Era clar:
voi veni la examene aici şi voi sta pe terasa
asta la o bere în văzul oamenilor
ăstora care trec pe trotuar frumos
îmbrăcaţi, cu costum şi cravate, nu ca
la mine în cartier, în trening şi salopete.
La masa vecină, pe care era un braţ de
ziare, stăteau trei inşi care beau coniac,
citeau pe rând ziarele şi comentau din
când în când o ştire sau vreun articol.
Cel mai scund dintre ei avea o chelie
prelungită până spre centrul capului,
perciunii prelungi şi o barbă blondă cu
multe fire albe. Semăna cu un portret
pe care l-am văzut aici, într-un album,
şi pe care scria „Autoportret
Cezanne“. Cel mai înalt era subţirel şi
cu o figură asimetrică, iar celălalt avea
o barbă tunsă scurt şi neagră integral.
Cezanne ăla, care citea din
Evenimentul Zilei, zise la un moment
dat:
– Aţi citit careva „Confesiunile unui
negustor de cafea“? Uite, Dan C.-ul o
prezintă foarte favorabil aici.
– Eu am trecut prin ea, aşa... e vorba
de unul care a lucrat în comerţul cu
cafea înainte de '89 şi, printre altele,
aminteşte şi de oamenii de cultură,
scriitori, actori, artişti sau oameni politici,
pe care îi servea cu cafea atunci
când nu se mai găsea, zise celălalt
bărbos.
– Măi, măi, măi, zise cel subţirel, nu
ajunge ca omul cu oarecare notorietate,
cu succes în carieră, să fie cu ochii
pe adversarul politic, pe concurentul
din domeniu, trebuie să fie atent cum
vorbeşte cu toţi cei care îi fac servicii,
ce ciubuc dai la frizer, la chelner şi nu
mai vorbesc la instalator, care intră şi
în casă. Nu se ştie niciodată care dintre
ei se apucă mai târziu să-i cotrobăie
prin viaţă şi-i face praf munca de până
atunci cu dezvăluiri incendiare despre
196 Almanah 2011