RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

chestii d'astea, din nou: asta este numai
problema lui!
– Ai dreptate, domnule, sunt pe
aici câţiva din ăştia care au făcut cariere
lungi în administraţie sau diferite
funcţii, unde s-au mişcat printre oameni
cu adevărat talentaţi care au creat
şi lăsat ceva în urma lor, şi se cred şi
ei acum oameni de cultură veritabili,
creatori, deşi nu au scris în viaţa lor decât
procese verbale după tipic, astazi
scriu cărţi şi au o productivitate de invidiat,
pe care nici ei nu şi-o puteau
imagina în tinereţe. Scriu sau rescriu biografii
romanţate sau dramatizate, a
şaptea monografie a oraşului...
– Dă-mi voie, zise Jurjak, asta cu a
nu ştiu câta monografie a oraşului e ca
şi cum m-aş duce eu la OSIM să spun că
am inventat halba de bere cu toarta pe
dreapta...
– ...sau a cincea carte despre nu
ştiu ce general, continuă Papaşa, care
fu întrerupt din nou de Jurjak.
– Şi asta e la fel cu faptul de a inventa
băţul de chibrit cu catranul la
capătul celălalt, zise din nou acesta din
urmă, vrând poate să abată discuţia în
altă parte.
– ...şi, Jurjak lasă-mă să termin, culmea,
tot aceştia cunosc şi mecanismele
birocratice prin care ajung la banul public
şi semnează cărţile alea ca pe cecuri
de bancă.
– Ha, ha! făcu Pantazescu, ştiu şi eu
despre din aceştia care fac boemă cu
ora, trec şi ei o oră două pe acolo pe
unde ştiu că se mai întâlnesc unii-alţii,
pentru a vedea ce se mai vorbeşte sau,
RenaŞterea buzoiană
mai mult, pentru a fi văzuţi. Aşa, un fel
de „hai şi noi pe la boemă“ cum se ducea
conu' Leonida pe la „rivuluţie“.
– Şi prin boema aia de care vorbeaţi
sunt mulţi care cred că tot ce le
trece prin cap trebuie adus neapărat la
cunoştinţa naţiunii, că dacă au scris câteva
rânduri şi careva, din politeţe, i-au
spus că sunt bune, s-au apucat să umple
lumea de coli scrise. S-o fi desfiinţat
ea cenzura, dar asta ar trebui să ducă
la mai multă prudenţă.
O doamnă care venise la casă cu
nişte cărţi cumpărate pentru ceva nepoţi,
se amestecă pe neaşteptate în
vorbă:
– Aşa este, domnilor, uite cazul de
la noi din bloc, e un domn, domnu'
Melu, un om foarte de treabă era,
stătea de vorbă cu noi, ne spunea glume
frumoase, la o sămânţă, acolo. Nu
ştiu cum s-a făcut, că odată s-a dus pe
la ţară, unde părinţii lui au gospodărie,
şi acolo s-a înhăitat cu unul care cică e
ziarist, a scris pe la ziare, şi domnul
Melu a scris şi el o poezie, şi i-a arătato,
şi ăla a zis că e bună, şi de atunci l-am
pierdut pe domnul Melu, că acum scrie
tot timpul poezii din alea cu nepotul,
mânca-l-ar tata, şi se duce mereu la
scriitorii lui, ba am auzit că merge şi pe
undeva pe pământ rusesc. Doamne fereşte,
să nu se întâmple ceva cu domnul
Melu...
Văzând cum vorbeşte doamna, am
prins şi eu curaj şi m-am trezit vorbind:
– Domnilor, am zis, eu nu ştiu din
astea, asta este pentru a doua oară
când aud că la noi în oraş există scrii-
195