RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

dezordinea şi stinghereala din
casă. Nu fără greutate, a dispărut
şi învălmăşeala din capul meu.
Locul îmi palce din nou şi mie; încep
să am melancolii.
Stăm zi şi noapte lângă el. Asta
gândim şi asta facem. Îl scot afară,
îl înfăşor într-o pătură. Pisica şi
câinele nu-l părăsesc o clipă. Visez
că merge singur, cum pe faţă îi
creşte o piele nouă şi fire de păr,
arătând ca bărbaţii.
Unii au impresia că singura
avere a omului sunt copiii. La 30
de ani, Viorica ar fi renunţat la orice,
chiar şi la o parte din viaţă pentru
a avea un copil. Cu ce s-a ales
că la 32 de ani l-a adus pe lume pe
Ştefan, numai ea poate mărturisi.
Adevărul este că următorii 25 au
trecut cu toate nimicurile copilăriei
şi adolescenţei băiatului
care a devenit, la rândul lui, tată.
Eu plecam dimineaţa şi veneam
seara. Între noi a fost un perete în
spatele căruia Viorica vorbea, râdea,
plângea, dar astea nu se vedeau
şi nu se auzeau. Se ştiau în
cer. Nici nu cred că are alte amintiri,
deşi într-un sfert de secol am
tăiat 30 de porci, am avut d mai
multe ori grindină şi de câteva ori
a fost secetă. Casa a avut nevoie
de mai multe reparaţii care au
înghiţit muncă şi bani, dar toate
astea pe ea au lăsat-o indiferentă.
Pe primul plan erau lecţiile lui Ştefan,
oreionul, sinuzita, viitorul lui.
Dar nepotul?
Pentru el, Viorica s-a pensionat
înainte de vreme. Ca să aibă
timp să-i sterilizeze biberoanele,
să-i facă baie. Să-l ducă la
grădiniţă, să-l înveţe cântece şi poezii.
Obişnuită să vorbească încet,
ca să nu-i supere pe ceilalţi, nici
vocea nu i se mai aude bine. Parcă
sună slab şi îndepărtat. Eu? Ce să
spun? Alegeam orezul, râşneam
cafeaua, mulgeam caprele, şi
făceam multe alte lucruri. Am trăit
bine până când au plecat peste
ocean. Frumoşi, integri, încrezători.
– Nu ne e teamă! spuneau, cu
emfază, la plecare.
Pentru ei zidurile se
prăbuşeau, îngerii cântau, viaţa se
schimba. Plutea în jurul nostru, la
Otopeni, o aromă de eter şi de
leuştean. Ceva amar şi ameţitor.
Razele străpungeau perdelele şi se
aşezau pe muchia geamantanelor.
Să creşti un copil, apoi un nepot
sunt lucruri pe care merită să le
faci. Dar cine nu face azi aşa ceva?
După 14 luni a apărut un zvon
limpede de viaţă, un ecou care nea
făcut dintr-odată să credem că
vedem un film. Nici forţa
munţilor, nici tenacitatea apei nu
treziseră în sufletele noastre atâtea
sentimente. Adrian a făcut câţiva
paşi pe lângă zidul casei, ajutându-se
de mâini, dar mai mult de
cioturile din proteze. Dezorientat
ca un copil rătăcit. Ca un copac
192 Almanah 2011