RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

Prizonierul din oglindă
Sunt prizonierul imaginii din oglindă,
Cea care seamănă cu mine, dar nu sunt
Eu,
Cea care mă urmăreşte,
Zi de zi,
Pas cu pas,
Mută, fără expresie.
Am încercat permanent
Să-l fac pe acel,
Acela de dincolo de mine
Să vină spre mine.
Dar de fiecare dată
M-am izbit, brutal şi rece,
De luciul rigid
Al oglinzii.
Împăcare
Am răsărit
Din nuca pierdută
De ciocul unui corb
Negru ca noaptea
Şi bătrân ca timpul.
Am crescut
Udat la rădăcină de ploi şi ninsori,
Prietene sau vrăjmaşe,
Dar niciodată indiferente.
Din seva lor mi-am rotunjit coroana
În care au apărut alte nuci.
Am rodit toamnă de toamnă,
Mai mult sau mai puţin,
Dar întotdeauna nuci pline de gust.
Cu ele am astâmpărat foamea
Celor mulţi şi amărâţi
Pentru care am fost masă întinsă
Şi îmbelşugată.
Am aruncat frunzele mele,
An de an, pe pământ,
Alături de nucile uitate pe câmp
Spre a-mi umple nevoia
De rod binefăcător.
De aceea, aştept liniştit
Sorocul binemeritat în care
Mă voi întoarce în nuca
Din care am germinat
Cândva.
Neştiute strofe
Silit de vremi şi apăsat de ele,
Îmi caut drum mereu spre împăcare,
Să pot s-aud cum gândurile mele
Se rânduiesc în mută nemişcare.
Se-ncolonează unul câte unul,
Apatice, răpuse de durere,
Şi urmăresc cum visele, ca fumul,
Se rătăcesc umile, în tăcere.
Din când în când, timida încercare
A unui gând rămas mai răzleţit,
Să se abată-n drum şi din strânsoare,
Să rupă şirul lung, nedefinit.
Şuieră-atunci o pleasnă nemiloasă
Şi-l linişteşte-ndată pe proscris,
Să evadeze-n front, nimeni nu-l lasă,
Căci totu-n legea firii este scris.
Se-aude rar un glonţ perfid cum vine
Şi mai loveşte-un gând, la întâmplare,
Din mine-au apărut şi mor în mine,
Până vom sti atunci, care pe care.
Sunt tot mai singur, părăsit de
gânduri,
Rămas orfan de vise luminoase,
Cresc golurile hâde şi din rânduri
Pierdute-n vad sunt zilele frumoase.
E iarăşi clipa de bilanţ în toate,
182 Almanah 2011