RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

temporar de Matei Corvin (care îl
permitea doar între militari) şi în
1492 de Vladislav II. Instanţa (laică,
nu ecleziastică) hotăra data şi locul
duelului prin al cărui rezultat se exprima
„vointa divina“ in pricini penale
si civile. Părţile adverse se înfruntau
personal sau (când era vorba
de clerici, femei sau mari feudali)
prin reprezentanţi. În Moldova şi
Ţara Românească „duelul judiciar“
nu a prea fost practicat şi nu este
atestat in ius valachicum. Totuşi, în
documente folclorice au supravieţuit
unele ecouri ale „duelului judiciar“,
dar nu cu arme, ci prin „luptă/trântă
voinicească“. Când în basme sau balade
eroii au de ales să se înfrunte „în
săbii“, „în puşti“ sau „în luptă“,
opţiunea este întotdeauna aceeaşi:
„Ba în luptă, că-i mai dreaptă!“.
Sunt unele informaţii privind
faptul că, în secolul al XVII-lea, se
practica şi în Ţările Române duelul
dintre conducătorii a două armate
pentru a evita o mare vărsare de sânge.
Se consideră ca învinge armata
conducătorului care învinge în duel.
E posibil ca practica să fi fost propusă
de suveranii unguri şi polonezi,
atunci când se înfruntau cu cei români.
În sensul clasic, cuvântul duel
a fost folosit prima dată de Dimitrie
Cantemir pe la 1715, când compunea
lucrarea Descriptio Moldaviae.
RenaŞterea buzoiană
El se afla atunci în exil la curtea lui
Petru cel Mare, pe post de consilier
intim al ţarului şi de „principe prea
luminat al Rusiei“. Evident,
Cantemir era la curent cu duelul
practicat frecvent de ofiţerii de la
curtea marelui ţar occidentalizant.
În capitolul privind „năravurile moldovenilor“,
princepele român spunea
că aceştia nu cunosc nici măcar
termenul „duel“. Primele dueluri
atestate documentar pe teritoriul românesc
datează de la începutul secolului
al XIX-lea.
Cutume, coduri, legi
– Care erau reglementările judiciare
privitoare la duel?
– Sunt două feluri de reglementări.
În primul rând, sunt cele
care se referă la desfăşurarea propriu-zisă
a duelului. Sunt reglementări
foarte stufoase, stabilite fie
prin cutume (lex non scripta), fie
prin „coduri de onoare“ (Les lois du
duel), de regulă traduse în româneşte
din franceză. Aceste reglementări
se referă la toate momentele
duelului: provocarea, organizarea,
producerea etc. Totul este reglementat,
nimic nefiind lăsat la voia întâmplării.
Sunt, de pildă, trecute în
revista motivele care fac „ieşirea pe
teren“ inevitabilă.
175