RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

– Nu, nu… Numai dacă renunţi la ea…
– Vorbim altă dată!
*
– Nu mă mişc de aici! Dacă nu mă duci în
braţe voi rămâne definitiv lipită de pragul uşii
şi-mi vor creşte rădăcini!
Gena se alinta. De câte ori se putea îi obliga
pe Laur să o ducă în braţe. Înalt şi viguros, el
se supunea bucuros acestei dorinţe. Se afla în
pragul uşii de la intrarea din spate, ştia că pe
acolo se va întoarce în casă. Apoi văzu, simţi, sau
intui că se petrecuse ceva foarte grav. Bărbatul
stătea nemişcat şi tăcut, cu faţa surprinsă într-o
uimire de tont.
– Vino, să stăm de vorbă!... Devenise un copil
ce trebuia liniştit şi fortificat.
– Puteaţi să-mi spuneţi, ar fi fost acelaşi
lucru. Nenea Ion a spart tăcerea şi astfel am
aflat că sunt copil de crescut. Eu n-am simţit
acest statut şi rămâneţi, definitiv, părinţii mei
adevăraţi! Cine şi unde se află cea care m-a adus
pe lume?
– N-am ştiut şi n-am vrut să cercetăm…
Ai fost abandonat în maternitate şi, pentru liniştea
tuturor, nu i-au spus femeii cine te creşte şi
nici nouă cine este ea. Situaţia ar trebui să rămână
neschimbată!...
– Aceasta numai eu hotărăsc!
*
După şase ore de călătorit cu trenul au
ajuns în nordul ţării, într-un oraş mare… Când
au coborât din tren era aproape de miezul zilei.
Cu un autobuz rablagit au mai mers o oră până
într-un sat aşezat pe o coastă. Gena îl urma pe
Laurenţiu fără comentarii, poate chiar îl îndemna…
Un prieten aflat într-o slujbă potrivită le-a
dat copii după acte doveditoare, sigure. Numai
astfel au putut pleca să cerceteze trecutul.
Câteva case mari şi arătoase ascundeau o
alta modestă, neîngrijită şi cu ulucile rupte. Într-un
leagăn se jucau două fetiţe, râzând fără
grijă, aşa cum numai în copilărie se poate.
– Fetelor, vreţi să o chemaţi pe mama
voastră?
S-au întors după un timp alergându-se, iar
în urma lor, îngrijorată, o femeie îmbrăcată în
haine de lucru. Imediat Gena recunoscu faţa şi
ochii lui Laurenţiu. Mâna strânse puternic braţul
bărbatului său.
– Dumneata eşti Caterina Velicu?
– Ce treabă ai cu ea, ce mai vreţi acum de
la noi?
– Eu sunt băiatul tău, botezat Laurenţiu,
cel pe care l-ai lăsat în maternitate…
– De unde boalelor te-ai ivit şi tu? Nu-mi
ajung destule nenorociri câte am pe cap!? Mai
trebuie să vină, după mine, şi ăsta!… Tu zici că
sunt mama ta? Cum dovedeşti?
– Uită-te la el, femeie, are căutătura dumitale!
spuse Gena emoţionată
– Mulţi se aseamănă… Fugi de aici, Mara,
nu trage cu urechea la spusele tuturor nebunilor!
O fată mai mare se ivise de după casă şi se lipise
de mama ei pentru a o sprijini moral. Dacă
te-am lăsat acolo înseamnă că acolo trebuia să
rămâi! spuse ea adresându-se tânărului. Ce
cauţi aici să-mi strici zilele? Vrei să mă omoare
bărbatul meu când o veni acasă beat mort? El nu
ştie de tine.
– Te apăr eu, mamă! scânci Mara. Cine es-
172 Almanah 2011