RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

Cu coperţile închise, cartea stă posomorâtă,
aruncată într-un colţ
pe birou.
Astăzi a plouat bine. Stropii mari şi
reci compuseseră o perdea opacă, în
vreme ce norii suri se scuturau violent
la fiecare tunet. Vântul mişca puternic
perdeaua lichidă, zguduind frunzele şi
ramurile copacilor, plecând capetele
florilor şi culcând la pământ iarba.
Acum s-a luminat. Vântul nu mai
suflă, iar norii şi-au mai descreţit
ridurile gri, fără a permite însă vreunui
petic de cer să iasă la iveală.
Apa s-a scurs în pământ, acoperind
în urma ei crăpăturile cauzate de căldura
excesivă a ultimelor zile. Din când
în când, câte un strop cade pe o frunză,
tulburând liniştea în care încă stă cufundat
oraşul. Nici păsările nu cutează
să scoată vreun sunet.
În aer pluteşte o atmosferă încărcată,
ca un fior electric ce apasă pe
umerii tuturor. O pisică neagră păşeşte
atent pe pământ, nemulţumită de
mediul mult prea umed pentru gusturile
sale.
Alexandra Alma FRÎNCU
UMĂRUL
SOLDATULUI
O înţeleg. Nici mie nu-mi place vremea
ploioasă. Zilele în care plouă sunt
zile anoste. Seci.
Aud şoapte suave dintre particulele
de praf minuscule ce plutesc în jurul
meu. Inerţia lor mă duce cu gândul
la fulgii albi de zăpadă ce zboară uşor
prin aerul îngheţat de iarnă. Iarna ce
arată atât de frumos din spatele unui
pulover şi a unei căni de ceai fierbinte.
Rândurile se aştern în faţa mea cu
greutate, cuvintele nu se lasă găsite
uşor, iar pe mine mă epuizează
căutarea. Amintirile nu-mi dau pace,
sentimentul de vinovăţie mă apasă, iar
dorul mă macină nemilos pe dinăuntru.
De pe umărul soldatului, un fluture
roşu, cu puţin galben în vârfurile aripilor,
pare gata să-şi continue zborul,
după pauza binefăcătoare pe haina
groasă din lână verde.
Scrisul eliberează. Departe de ochii
iscoditori ai oricui, în scris eşti liber.
Hârtia şi pixul îţi sunt fraţi, ei nu te
judecă pentru ceea ce le încredinţezi.
Scrisul nu poate îngrădi.
142 Almanah 2011