RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

zule?”. În obrajii mei înfloreau petale de
mac.
Cu mama n-am dat-o niciodată la
pace. Mult mai târziu am înţeles de ce
era atât de generoasă în vinerea
Crăciunului. Vrând-nevrând trebuia să
plec la joacă. Când reveneam, rebegit de
frigul de pe derdeluşul improvizat în
pripor, la nea Tică, mă tortura până la
foame mirosul de cozonaci. N-aveam
voie să poftesc; de cerut, nici atât. Mă
zgâiam minute în şir pe geamul de la
„casa mare”. Le simţeam culoarea şi
gustul prin prosopul imaculat sub careşi
odihneau aromele până în ziua de
Crăciun.
În noaptea ajunului îi visam jucându-se
pe lângă soba din bucătărie –
nişte spiriduşu îngâmfaţi cu burţile zaharisite.
Ce le-aş fi făcut! Numai că, de fiecare
dată când întindeam mâna să-i înhaţ,
apărea – dintr-un nor argintiu –
RenaŞterea buzoiană
mama, privindu-mă mustrător.
N-am să aflu niciodată de ce aveam
interdicţie la cozonaci. Atunci eram
prea mic ca să înţeleg, acum... Mama
îmi spunea simplu: „N-ai voie! Nu numai
tu, nimeni...”
Ştiam doar atât, că popa Costică ne
ghicea după limbă dacă am fost cuminţi.
Stăteam la rând să primim
Sfânta Împărtăşanie. Simţeam, ca o
mângâiere ocrotitoare, căldura palmelor
mamei sprijinite de umerii mei.
Prezenţa ei acolo, lângă mine, îmi asigura
liniştea şi încrederea că nimic rău
nu mi se poate întâmpla.
Ani întregi am trăit cu părerea că lam
păcălit, de fiecare dată, pe popa
Costică, care ar fi fost în stare, dacă
minţeam, să-mi taie limba. Groaza dinaintea
împărtăşaniei se transforma
brusc în bucurie, când constatam că
limba mi-a rămas unde-i era locul, întreagă
şi nevătămată...
141