RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

Circul… un frate mă urmăreşte cu
vocea minţii lui şi-mi dirijează mişcările
pe care le fac. Acum am în faţă un
triunghi, mă uit la el, trebuie să măsor şi
să lucrez. În minte aud ceva…un cuvânt
al fratelui, mă concentrez, îmi vorbeşte
despre un loc din spaţiu, mă întreabă
dacă îl cunosc, da, îl cunosc. Din nou
trebuie să străbat spaţii, să ajung acolo.
Totodată îmi este ascultat gândul.
Ochiul Domnului
Am senzaţia că în plină zi văd un
ochi extrem de mare, apoi o lunetă prin
care se vede pământul. Mă uit şi văd
frumuseţea Ochiului, e al Domnului şi
niciun neant nu-i poate rezista. Iar eu,
în aceste clipe simt că trebuie să dau
mai mult din mine, din propriul trup,
din propria atmosferă, să intru în naţiune
şi să o sorb. Altfel e ca şi când existenţa
mea nu poate exista, sau nu mai
pot să fac loc adevărului. Cum să pun
pecetea pe această naţiune…căci am
senzaţia că în secunda asta chiar o pun,
e un fel de sigiliu, sunt deasupra ei, am
ridicat mâna şi am lăsat-o încet pe chipul
ei. Oh, naţiunea, blânda mea speranţă.
În câtă dezordine a trebuit să
trăiesc şi să supravieţuiesc pentru ea.
După ce am pus peceta trec un râu cu
mulţimea în spate, o conduc şi îi vorbesc.
Îmi dau seama că tânjesc după atâ-
ta libertate încât sunt gata să mă sacrific.
Sensul lucrurilor banale mi-e străin,
mi-e sete de libertate şi de cuvântul ei.
Veneau atâtea întrebări din timp, din
reforma lui. Din gândirea în care se jucau
vesel copiii… Bunele reforme interioare
mi s-au întâmplat când am trecut
pe lângă adevăr. Eram eu şi totuşi un
noian de amintiri în acelaşi timp. Eram
un vânt uşor ce trecea pe acolo, se
răsfăţa pe lângă chipul Adevărului pentru
că va împlini istoria. De unde vine
timpul şi cadrele sale de configurare? Ai
adunat de atâtea ori porumb de pe
câmp dar nu ţi-ai dat seama de frumuseţea
vieţii şi a istoriei. Mă ridic să simt
mai bine adierea vântului, să mă mângâie
cu trezirea sa spre o lumea mai
bună. O, ce răvăşit sunt. Nu mă tem decât
de o singură clipă – clipa universului.
Merg şi nu mai sunt uitat, sunt văzut
de tot poporul şi cordonul care îl înconjoară
pentru a-i da respiraţia. Am palpitaţii
din cauza adevărului şi vreau să mă
dau lui. Să-i fiu fiică, să-i povestesc dragostea
şi devoţiunea mea pentru el. Cât
am vrut să mă confrunt cu lumea…cât
am plâns pentru că atunci când vorbeam
despre fiinţa lui deveneam mai
singură. O, da, este vremea adevărului,
ştiu. A singurei noastre posibilităţi de al
cunoaşte şi iubi, de a grăi în limba lui.
Oricum viaţa e o artă.
134 Almanah 2011