RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

că întâlnirea cu Adevărul nu trebuie să
arate aşa. O să văd legea scrisă a nemuririi,
o să stau cu ea şi o să discut.
Şi stau… Râdem… Undeva, spre
ceruri se deschide un foaier şi se arată
fraţii mei. O, Doamne! Ce dor îmi era!
Ce dor! Cât am suferit pentru că nu-i
mai vedeam… Eram aşa de înspăimântată,
nu mă mai recunoşteam. Fraţii au
în mână ceva rotund, ca un bulgăre de
lumină, îi văd cum îl întorc pe toate
părţile, se uită la el. Ce conţine acel
bulgăre de lumină încă nu ştiu, va fi al
meu şi voi merge cu el undeva, încorporată
în el. O, ce foşneşte pădurea!
Imediat sunt pe o arătură şi muncesc
cu sârg, grăbită, creez nişte linii pe
care urmează să coboare fraţii. Ei sunt
deja pe drum, în spaţiu. Mi-e teamă că
Măgura (Foto: Ovidiu Petrescu)
RenaŞterea buzoiană
nu pot să-mi termin treaba, am creat
multe linii, sunt în aşteptare. Ei au o
materie, un fel de rocă pe care o adâncesc
pe un rând şi o discută. Ce vitală e
liniştea! Dincolo de asta cos forma, forma
mea parcă, cos până când trupul dedicat
se epuizează. Fraţii mă ascultă
acum şi-mi dau seama că avem o problemă
– recunoaşterea omului. Mi-am
trezit moştenitorii să se uite şi ei la tot
ce se întâmplă. Undeva, pe aici, trebuie
să punem un surâs, apoi mă întind în
universul nostru, circul cu o iuţeală extremă.
Am făcut o propoziţie nouă pe
care o vom adăuga imnului nostru. Trec
printr-o materie abruptă dar îi fac faţă,
o depăşesc. Mestec pâine dintr-un bob
de grâu şi am gândul la o nouă formă de
viaţă.
133