RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

intată, unde, auzise el, alt rost are
omul îndemânatic şi pus pe treabă.
Ar pleca îndată, dacă nu i-ar sta în
cale tocmai aleasa lui. Orice încercare
de a o convinge eşuează, argumentele
sale se topesc în faţa categoricului
nu al doamnei. Se teme doamna că îşi
va găsi pe acolo altă femeie. Are şi de
ce, Andrei nu e uşă de biserică. La
sfârşit de săptămână, deşi vine acasă
rupt de oboseală, o răreşte de lângă
ai săi şi dă o fugă la ibovnică, are una
pe la periferia târgului. Aşa i-a fost lui
dat, să nu se înţeleagă bine cu nevasta.
N-a avut parte să facă din cămin
colţ de rai, cum visase şi cum continuă
să spere că va face cândva.
Cu ani în urmă, când s-a pus problema
să se căsătorească, n-ar fi vrut,
era necopt, abia se lăsase la vatră, dar
una din fetele cu care era în vorbă i-a
dat de ştire că e pe cale să devină
mamă. O bănuia că a vrut să îl lege de
ea prin copil şi făcuse ce făcuse să
rămână gravidă. Îl îndrăgea mult, se
vede, pe brunetul de statură medie,
cu trup armonios, cu păr lung, puţin
buclat, ca de fată, cu ochi negri, sfredelitori.
La aflarea veştii, brunetul nu
ştia încotro să o apuce, beleaua picase
deodată pe capul său, era derutat,
amărât, îngrijorat. Se ruga de fată, în
genunchi, să avorteze. Ea, nici nu să
audă. Ce era să facă? Trebuia să se însoare,
deşi tare i-ar fi plăcut să se mai
afle o vreme în miezul petrecerilor din
burlăcie.
A bătut el, cât a bătut, în retrage-
re, s-a plâns că a fost tras pe sfoară,
degeaba, soarta fusese hotărâtă, navea
decât să se însoare şi să vină,
cum i se propusese, în casa unde fusese
primit încă înainte de a pleca militar.
Părinţii fetei erau îngăduitori, naveau
de ales, în situaţia dată, şi tinerilor
li se părea că raiul era pe aproape.
Le-a fost bine până când Andrei a
descoperit că e şi mai bine pe alte
braţe, că sunt mai bune fructele din
altă grădină. De atunci, nu prea a mai
avut ochi pentru tânăra soţie.
Dana, Dana Pietroiu, aşa o
cheamă pe aleasa de nevoie, şi-a dat
seama şi i-a picat greu adevărul, dar
şi-a zis că nebunaticului îi va trece repede
şi va uita de dragostea aceea pasageră.
Aşa a şi fost, a uitat Andrei de
cealaltă grădină, s-a făcut băiat de
casă. Avea gând să transforme locuinţa
socrilor în una modernă, unde
să trăiască nu ca la ţară, cum se trăia
acolo în vremea aceea, ci ca la oraş,
cu tot dichisul. Aerul schimbării nu lea
picat bine socrilor, nici tinerei neveste.
„Iete, domne, a venit acilea
numa’n nădragi şi vrea să se facă
stăpân pă averea noastră”, zicea cu
năduf socrul. Ce avere? O casă ceva
mai răsărită între altele deloc impunătoare,
pe o stradă mică, dintr-o
zonă apropiată de centru. S-o fi
înălţând ea, casa, peste altele, dar e
veche, aplecată de ani, se îndreaptă
încet şi sigur către ruină.
Vântul schimbării adus de Andrei
a creat o tensiune rău prevestitoare,
130 Almanah 2011