RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

se încă o pagină de istorie, arhitectul ce proiectase
palatul interior, constructorul ce-l ridicase,
meşterul ce-l decorase şi, mai ales, ultimii descendenţi
ai nobilei familii ce le stăpânise pe toate
devenind deja, cu toţii, uitare.
Se opri brusc din visarea cu ochii deschişi. I
se păru că deasupra maldărului de fierărarie
luate prizoniere de ghearele macaralei mobile
pe care o manevra zăreşte un cap de om turnat
dintr-un oţel alb, stălucitor pe care până şi rugina
refuzase să se aşeze. Profitând că se afla la
capătul dinspre nord al oţelăriei, neglijând orice
normă făcută doar pentru a fi încălcată, ridică
încet, lin dispozitivul de prindere spre capătul
de sus al acelei macarale speciale. Îl lasă să culiseze
apoi înspre cabină până ajunse la circa un
metru de capătul platformei de care era prinsă
scara în spirală. Se cutremură. Acum nu se mai
putea înşela. Bustul lui Socrate Urlăţeanu, golit
de remuşcări şi resentimente, îşi aştepta rândul
la poarta iadului fiarelor netrebuincioase. O durere
puternică îl plesni în ceafă făcând să i se
împăienjenească pentru o clipă vederea. Senzaţia
de sufocare îi ordonă subconştientului să iasă
din celula aceea devenită închisoare de un
schimb. Afară, pe platformă, temperatura
împrăştiată de oţelul clocotind al celorlalte
două cuptoare transforma parcă instantaneu saliva
în vapori. Se hotărî într-o fracţiune de secundă.
Nu va lăsa capul tatălui său, pe care-l venerase
mai ceva decât pe Dumnezeul tuturor
Dumnezeilor, să dispară în cuptorul prefacerilor
cu resturile metalice ale unui closet public. Va
recupera cu orice risc ceea ce mai rămăseseră
din statuia gloriei efemere a neamului său.
Ţinându-se cu o mână de bara de protecţie a
platformei se aplecă spre exterior pentru a prin-
de în cealaltă tigva din metal, simbol al vremurilor
cîndva adulate şi acum de farisei blamate.
Neasigurat, sub balansul chintalului său, podul
rulant începu să alunece din ce în ce mai repede
înspre celălalt capăt al halei spre disperarea
oţelarilor cărora el le părea, punte între platformă
şi cârligul macaralei, o pasăre cu aripile
frânte. Prinse bustul cu o mână fermă exact în
momentul în care troliul cabinei se sfârşi
lăsând-o să se lovească de stâlpii de susţinere.
Cârligele macaralei se depărtaseră sub impactul
loviturii lăsând sutele de kilograme strânse mai
înainte ca într-o menghină să alunece spre gura
devoratoare a primului cuptor în care metalul
fierbea precum terciul mămăligii în tuciul asezat
pe pirostriile împovizatei bucătării a verii copilăriei
sale. Se dezechilibră, rămânînd agăţat
cu mâneca haltului de unul dintre cârlige după
care, atras ca un magnet, intră pe poarta raiului
cu bustul tatălui său ţinut deasupra capului
Undeva, în celălalt capăt al halei, înainte
de a se declanşa alarma dezastrului, telefonul
sună strident pentru ca o voce piţigăiată să
anunţe că de pe balconul lui Telu Urlăţeanu un
câine lătra a îngropăciune de mai bine de o oră.
Convinşi fiind că sângele oţelarului amestecat
cu oţelul clocotind leapădă blestem asupra
tuturor celor ce le atinge, întreaga şarjă a
cuptorului nr. 1 în care se topiseră păcatele lui
Telu Urlăţeanu a fost vărsată în cuva de
„deşeuri rebutate”, cum avea să fie înregistrată
în actele contabile. A doua zi, comisiei de anchetă
constituită ad-hoc îi fu dat să descopere în
locul unei mase amorfe de metal o formă ciudată
ce semăna izbitor cu chipul lui Telu având
în braţe bustul de oţel inoxidabil al cuiva drag cu
care se reînlâlnise întru veşnicie. ■
120 Almanah 2011