RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

mitirele româneşti n-au dus lisă de eroi de o zi şi
o noapte înfrăţiţi cu uitarea şi lipsa de recunoştinţă
cotidiană.
Conducea mecanic, totul în jurul său fiind o
simplă înlănţuire de lucruri încremenite sau însufleţite
de propria-i imaginaţie. Nu realiză
când a lăsat în urmă satul copilăriei sale golit de
amintiri plăcute. Ajuns la intersecţia cu Domnul
Bălţii, ce-i fu dat să-şi vadă ochilor? Toţi cei 13
câini cu care-şi împărţise mai devreme merindele
parastasului neprăznuit aşteptau alineaţi
pe dreapta drumului ca şi când ar fi vrut să-i
prezinte onorul primului om cu suflet de copil
din existenţa lor. Opri, îi mângâie şi se întreţinu
cu fiecare în parte, atribuindu-le câte un nume,
luă din portbagajul situat în partea din faţă a
maşinii cele trei pungi pline cu diverse alimente
pe care intenţiona să le împartă a doua zi nevoiaşilor
la biserică şi le duse undeva mai în interiorul
lanului de porumb, pentru a le feri de privirile
vrunui musafir nepoftit. Surprinzător, nici un
membru al haitei nu-l urmă, cu toţii rămânând
pironiţi la locurile lor. Pentru o fracţiune de secundă
îi reveni în memorie spusele lui Stan
Enuţă. Se bucură însă la constatarea că lumea
câinilor, spre deosebire de de a sa, refuză să înlocuiască
recunoştinţa cu trădarea.
Plecă fără să privească măcar în urmă spre
cimitirul unde cunoscuse cu adevărat fericirea
tatăl său. Trase de volan fără întrerupere, ca un
somnambul, mai bine de opt ore până când, în
miez de noapte, zări luminile Hunedoarei. Abia
când parcă în faţa penultimului bloc din
Cartierul Siderurgiştilor observă că motorul
bătrânei Dacii fierbea mai ceva ca o oală sub
presiune. Îl lăsă în plata Domnului dar când să
închidă geamul din dreapta spate observă că pe
RenaŞterea buzoiană
banchetă stătea nemişcat, cu o privire în care se
cuibărise toată vinovăţia lumii, Corbul, şeful
haitei de la Dumitreşti, o corcitură de ciobănesc
mioritic şi maidanez get-beget. Abia intrat în
apartament descoperi în hol un bilet ce-i fusese
vârît pe sub uşă şi prin care şeful său îl înştiinţa
că a doua zi trebuie să se prezinte urgent la lucru
deoarece doi dintre colegii săi avuseseră un
accident de circulaţie iar ceilalţi erau plecaţi în
concediu.
Zăcu nu dormi tot restul nopţii în fotoliul
din sufragerie, cu Corbu culcuşit în braţe. După
ce zorile ultimei duminici din luna lui Cuptor îi
bătuseră în geam, îl scoase la aer pe Corbu, aliatul
său întru nerecunoştinţa semenilor, îi prezentă
noul său areal vorbindu-i ca unui prieten,
îi aranjă atelierul de joacă şi odihnă pe balconul
ce-i înconjură apartamentul pe ambele laturi de
la un capăt la altul şi plecă în grabă spre întâlnirea
cu „podul suspinelor”, cum îi prezentase locul
de muncă meşterul Leonida în prima zi de
ucenicie, cu vreo treizeci şi ceva de ani în urmă.
Nu întrebă nimic pe nimeni. Îşi luă în primire
cabina de comandă ce culisa la o înălţime
de peste zece metri ca în orice altă zi, continuând
să încarce cu deşeuri de fier adunate de
pe oriunde cuptor după cuptor. O făcea ca de fiecare
dată cu precizia unui ceasornicar, atent să
descifreze cât mai multe detalii din istoria
plăsmuită a ceea ce cândva reprezentase ceva
esenţial în existenţa semenilor săi. Dezvoltase
de-a lungul timpului o adevărată teorie în
legătură cu ce-i ce-şi abandonaseră o parte din
avutul lor. Uite, de exemplu, bucata aceea de
gard forjat, sculptat manual şi împodobit cu figuri
zoomorfe, pe care o descărcase în cuptorul
nr. 2, lui îi spunea că undeva, în ţara lui, se şter-
119