RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

ce să fac, m-am orientat şi azi ca şi pînă mai ieri
şi am ajuns, iată, majordomul ciocoiului cu limba
groasă şi ceafa precum greabănul boului.
Trecând mai demult prin asta, asta gorobeţii
ştiu mai bine decât oricine că dacă le dai proprietarilor
dezproprietăriţi pentru doi arginţi
găuriţi să bage în traistă atât cât să nu li se lipească
maţele de şira spinării i–ai câştigat de
partea ta pentru încă o vară lungă dintr-o dimineaţă
şi până-n seară.
– Ce s-a ales de documentele acelea vechi
de sute de ani, de uneltele şi obiectele de-o
seamă cu veşnicia strânse într-o viaţă de om de
fostul nostru profesor de română? Dar de albumele
ce adunaseră între coperţie lor paginile de
glorie ale Dumitreştilor de ieri?
– Praful şi atât. În noaptea ce urmă retrocedării
sediului boieroaicei celei uitate de
Dumnezeu, Traşcă şi a lui gaşcă au încărcat totul
în molotovul devenit piesă de muzeu şi nimeni
n-a reuşit să afle până în ziua de azi spre ce zări
şi-a luat zborul istoria satului nostru. Au încercat
nişte flăcăiandri de ziarişti de la Bucale să le dea
de urmă dar s-au ales doar cu o bătaie soră cu
moartea. Asta-i legea acum aici, cine deschide
gura îşi înghite dinţii precum sărăcuţul de unchiul
Socrate, Dumnezeu să-i dea pace!, atunci
când s-a pus de-a curmezişul zapciilor de cote
însutite de la colectiva ţăranilor pentru ghiftuirea
activiştilor de la centru care erau în stare să
ia şi pielea de pe noi, aia mai mici în grade şi
funcţii.
– Ce au făcut cu cele douăsprezece statui
ale membrilor Consiliului de conducere al primului
colhoz din Bărăgan, printre care se afla şi
tatăl meu? Unde sunt acum?
– Dacă veneai cu vreo-trei patru zile mai
devreme le-ai fi găsit depozitate vrac la orizontală
în fosta magaziei de combustibil. Alaltăieri
au demolat-o şi p’aia că nu mai cadra cu cuibuşorul
de nebunii al casei albe. Descoperind că
sunt turnate din oţel inoxidabil n-au ezitat să le
predea pe la vreun remat aşa că n-ar fi exclus săl
reîntâlneşti pe unchiuleţul meu scump şi drag
scăldându-se în cuptoarele de metal încins de
la oţelăria cu care te-ai cununat. Asta-i, tu n-ai
de unde să ştii că noi, la ţară, trăim în leasing
vremurile iobăgiei economice pe stil nou. Nu te
supăra pe mine, dar taică-tu chiar s-a crezut mai
deştept decât numele ce i-l lipise în frunte un
notar beat turtă că astfel nu se explică de ce a
întors foaia împotriva celor ce-i turnaseră statuie
în viaţă. Ce-a câştigat? Pe tine te-au dat afară
de la liceu, pe el l-au trimis la reeducare, la
bulău, după ce i-au confiscat şi toată agoniseala
moştenită din neam în neam ca acum să vină
şuţii-şuţilor să se zbenguiască pe pământurile şi
în casa în care trebuie să ceri voie ca să o poţi vizita.
– Taci, opreşte-te, că-ţi bag cuvintele la
loc, pe gât cu pumnul, ţipă din străfundul fiinţei
sale.
Se răsuci pe călcâie precum o catană trecută
prin frâu şi prin dârmon şi se îndreptă spre
poartă cu paşi mari ce l-ar fi făcut invidios şi pe
un mărşăluitor de performanţă. Mecanismul
pus în mişcare de vărul său cel mai nesuferit îi
deschise perspectiva spre bolidul tinereţii sale
pe care o considera demult apusă. Se îndreptă
glonţ spre ieşirea din sat străjuită de o parte şi
de alta de crucile cimitirului alineate ca soldaţii
şchiopi ai unei companii de reformaţi. Peste toate
trona cea a lui Socrate Urlăţeanu menită
parcă să le transmită trecătorilor că niciodată ci-
118 Almanah 2011