RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

înterupse între el şi infinitul de dincolo şi de dincoace
de o lume căreia croitorul suprem îi
greşise cu siguranţă măsura. Un urlet prelung
izvorât concomitent din gâtlejurile acelor animale
ce nu-l cunoscuseră vreodată pe Dumnezeul
lor ocrotitor şi amăgitor îl ajunseră din
umbră învăluindu-l ca într-o platoşă a unei alte
morţi prevestite.
Fără să-şi arunce măcar privirea spre casa
părintească, ridicată de moşii săi în coasta
primăriei cu vreo sută de ani în urmă, trase de
volan şi dădu să intre pe aleea colectivei. Frână
brusc pentru a evita impactul cu acel adevărat
zid de apărare peste care privirea trecătorului
nu se putea agăţa decât de cornişa fostului sediu
al primei gospodării agricole colective din
Bărăgan, năşită de Alioşa şi ai săi pentru veneticii
satului şi nu numai.
Gardul din fier forjat în vârful căruia la început
de ani ’90 fusese ţintuită o placă de aluminiu
ce anunţa intrarea pe tărâmul „Muzeului
de etnografie şi istorie rurală al satului
Dumitreşti“ se pierduseră demult în noianul
amintirilor ţăranilor fără de trecut şi viitor.
Mirosul ferodoului suprasolicitat la maximum sa
împrăştiat atât de repede în jur încât avu un
efect miraculos marcat de deschiderea largă a
porţilor ancorate cu drugi de fier de grosimea
mâinii unui culturist de carieră. La doi paşi, pe
bordura din dreapta aleei, în faţa unei gherete
pe care cineva neobişnuit prea mult cu chinul
scisului aşternuse cu litere schimonosite de durere
cuvântul „Pază”, stătea în poziţie de drepţi
niumeni altul decât vărul său dinspre mamă,
Stan Enuţă. Zărindu-l printre norii de praf atraşi
ca un magnet de albul pereţilor fostului sediu al
colectivei acesta se arătă nu doar surprins ci de-
RenaŞterea buzoiană
a dreptul speriat. Îi făcu semn să intre după care
acţionă butonul unei minuscule telecomenzi şi
lumea satului lor se reduse la dimensiunea unei
simple curţi fortificate în aşteptarea asaltului
unor hoarde aflate în căutarea plăcerii raptului.
Fără să se întrebe de ce şi pentru ce îl urmă în
spatele gheretei.
– Bine ai venit, Telule! De când nu te-am
văzut parcă a trecut o veşnicie, era dacă nu mă
înşel la parastasul de un an al unchiului Socrate.
Ce te-ai schimbat, verişcane!
– Mulţumesc, dar nici cu tine nu mi-e
ruşine! Ia zi-mi şi mie ce s-a întâmplat pe aici, şia
mutat cumva CIA sau KGB-ul vreo unitate specială
de studiere a binefacerilor muncii în comun
a ogoarelor înfrăţite, după cum îţi îndoctrinai
consătenii de la înălţimea funcţiei de secretar
pecerist cu propaganda? Înainte să mă dumireşti,
şti ce n-am înţeles eu niciodată în ce te
priveşte pe tine? Cum mama dracului ai putut tu
să faci carieră politică sub comunişti cu un unchi
ce devenise în timp alergic la culoarea roşie?
– Limbă ascuţiă ai avut şi tot spurcată ţi-a
rămas doar aşa explicându-se de ce n-ai depăşit
niciodată înălţimea podului rulant de la
Siderurgica pe care-l manevrezi de când abia îţi
dăduseră tuleiele. Aici, ce să se întâmple? Acum
vreo şase ani au venit nişte guşteri ce înhăţaseră
un câmp de magherniţe din Europa Bucureştilor
şi au cumpărat pe nimica toată fosta Asociaţie
agricolă postceapistă. Aruncând cu euroi în
toţi, de la Primărie şi până la Prefectură, nu s-au
lăsat până n-au pus mâna pe muzeul satului şi
pe vreo mie de hectare de terenuri dintre cele
mai bune. S-a întors lumea cu dosul în sus.
Românul a ajuns rob la robul de până mai ieri de
urlă moroii de durere prin cimitirele satelor.Eu
117