RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

nea unei forţe interioare nepătrunsă încă de
mintea omenească. Rotocoale perfect rotunde
se îndepărtau cu viteze din ce în ce mai mari
spre întâlnirea cu destinul ce luase de mii de ani
forma malului pe care acum stătea el, cuprins
de vraja ursitoarelor prunciei sale. Încet, încet,
sulurile de apă ridicate din adâncuri luară forma
unui trunchi de con din vârful căruia îşi făcu
deodată apariţia, ca o nălucă, statuia aceea impunătoare
a lui Socrate Urlăţeanu, ţăranul
transformat într-o istorie vie de un regim al tuturor
şi al nimănui ce continua să dăinuie în
străfundul fiinţei unuia ca el obişnuit să privească
prezentul prin oglinda trecutului ce se
încăpăţâna să rămână bine ancorat în subconştientul
său. Gura i se deschise larg într-o încercare
disperată de a lăsa cale liberă ultimei
picături de aer respirabil, ochii i se bulbucaseră
până la limita extremă a orbitelor în timp ce
sângele îi dădea în clocot sub imboldul fricii
soră cu disperarea.. Tonele de metale diverse
adunate în fiinţele strămoşilor strămoşilor săi îi
făcuseră picioarele una cu glia cea nemişcătoare
dar mult mai plină de viaţă decât el în acele clipe
de tainică regăsire.
Statuie vie în faţa replicii sale nereuşite.
Nemişcare, uimire, exaltare, toate adunate la un
loc. Prea mult pentru un muritor de rând la întâlnirea
cu nemurirea neamului din care-şi
trăgea obârşia. Clipi cu greutate, zbaterea
pleoapelor dând frâu liber unor valuri de lacrimi
uscate, fierbinţi ce se scurgeau în interiorul fiinţei
sale. Deodată, din oţelul alb, inoxidabil al
statuei vedeniilor sale începu să se prelingă un
şuvoi de sânge ce o îmbrăcă în mantia jertfei lipsite
de rost şi sens. Cu cât se înălţa mai mult
deasupra apei chipul cioplit al omului ce-l făcu-
se şi pe el om cu atât avea senzaţia că picioarele
i se afundă şi mai adânc în ţărâna lipsită de
mângâierea apei din lacul cu care se îngemănase
în nefiinţa veacului ce va să vină ca un început
al sfârşitului nedus la capăt.
Deodată, simţi în podul palmei ce-i atârna
inertă pe lângă trupul său mătăhălos o mângâiere
ca o adiere de vânt ce adunase laolaltă
toată iubirea şi dragostea ce le învăţase şi trăise
mai mult la fără frecvenţă şi după care râvnise
până le cei cincizeci de ani îngrămădiţi claie
peste grămadă în actul său de identitate. Vraja
se sparse brusc în ţăndările realităţii. Se trezi înconjurat
de o liotă de câini hămesiţi ce-l asimilaseră
ca pe unul de-al lor, fără de căpătâi. Îşi
făcu loc cu greu printre acele fiinţe cu o existenţă
inutilă pentru a ajunge la portbagajul bijuteriei
tehnice ce trăia o a doua tinereţe printre
merţane şi alte lighioane din aceeaşi categorie.
Scoase una dintre acele sacoşe mari cât o zi de
post, croită din rafie nici el nu mai ştie de cine şi
începu să împartă sulurile de salam, rotiţele de
caşcaval şi franzelele cu stăpânii câmpurilor de
dincolo şi de dincoace de orizontul minţii omeneşti.
Aşezat pe soclul monumentului mânjit
cîndva de privirile asasinilor ce culeseseră roadele
victoriei lor împotriva adevărului privea la
acele fiinţe cărora şansa le oferise, înainte de
bunătăţile înfulecate pe nemestecate, dragostea
unui rătăcit al sorţii ca şi ei.
Nu mai stătu pe gânduri, se închină cu un
gest reflex în faţa acelei cruci rămasă intactă
doar în imaginaţia sa, îi binecuvântă pe mesenii
necuvântători ai celui mai bine primit şi
apreciat parastas dintre cele menite să reîmprospăteze
memoria prezentului supravieţuit
dar netrăit şi demară în trombă spre satul ce se
116 Almanah 2011