RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

VALERE BURLACU
Titel Urlăţeanu trăgea tare de volanul
bătrânei sale Dacia 1100, cea mai bună şi fidelă
prietenă a sa din ultimii treizeci de ani, cum se
lăuda în faţa oricui îşi întorcea privirea pentru o
clipă la acea adevărată piesă de muzeu pe patru
roţi. Viră uşor la dreapta, părăsind Naţionala
pentru a pătrunde pe un drum de ţară, asfaltat
pe alocuri, ce ducea spre o lume uitată de toţi şi
de toate, pierdută în vremurile în care timpul sa
încăpăţânat parcă să rămână încremenit în
aceeaşi secundă a începuturilor. Soarele bătea
în dungă, cu putere, sorbind cu nesaţ chiar şi urmele
de sudoare ce-i brăzdau cămaşa de culoarea
cerului acoperit cu nori.
Oftă îndelung, lăsând parcă tot amarul
unei vieţi adunate cocoloş în sufletul său
păcătos să inunde cuptorul de sub acea capotă
ce capta parcă toată dogoarea ce pârjolea cîmpul
amintirilor sale. Realiză cu surprindere că se
scurseseră mai bine de zece ani de când nu a
mai venit pe acasă, în ograda ce a fost cândva a
ălor bătrâni, situată chiar în mijlocul Dumitreştilor,
între biserică şi primărie. Frână brusc, deschizând
larg poarta unui nor de praf care nu se
sfii să inunde puţinul spaţiu liber din interiorul
maşinii. Se hotărâ să treacă mai întâi pe la mo-
RenaŞterea buzoiană
Reîntâlnirea
numentul de pe malul apei, acolo unde în aceste
zile de Decembrie’89 fusese găsit Socrate
Urlăţeanu cu capul străpuns de plumbii unor terorişti,
pogorâţi din neant şi dispăruţi mai apoi
prin cine ştie ce birouri ministeriale. Strecurându-se
printre bălăriile cât un stat de om descoperi
cu greu locul pe la care se peregrinaseră toţi
mai marii zilei în primii ani ani de după
Revoluţie sau ce ori fi vrut alţii de pe aiurea să fie
în realitate. Din crucea aceea înaltă, placată cu
marmură neagră nu mai rămăsese decât un ciot
pe care se afla bine fixată o plăcuţă confecţionată
dintr-un metal alb ce înştiinţa pe orice
rătăcit că acolo fusese executat Eroul Revoluţiei
Române, Socrate Urlăţeanu, în fatidica zi de 23
decembrie 1989. În rest, totul dispăruse, gardul
acela din fier forjat, tribuna de la care se rosteau
discursurile comemorative, până şi salcia ce-şi
scălda crengile în apa lacului fusese smulsă cu
rădăcini cu tot lăsând în urmă un crater în miniatură
în care zăcea stârvul unui cal. Mai mult
speriat decât indignat uită să aprindă lumânarea
ce începuse să se topească sub apăsarea
mâinii sale cuprinsă de un spasm uşor sesizabil.
Privirea i se agăţă de un punct din mijlocul
bălţii. Apa începu parcă să murmure sub presiu-
115