RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

tem şi noi, scribălăii, în treabă, în
interes social. Şi vremurile au trecut.
Şi fata bătrână de la subsolul
cenaclurilor comuniste, după ce a
furat la greu ajutoarele aduse de
străini la rivoluţie, s-a trezit în
scris: a publicat romane şi romane,
proză şi proză, poezie şi poezie,
eseuri şi…intreuri, cărţi peste cuvinte
deviate de la sensul lor firesc.
Toate astea cu ajutorul meu idiot şi
cu naivitatea la fel de idioată a unui
editor de o bună-credinţă indiscutabilă.
La un moment dat, „prinţesa
Mara” ne-a făcut să alergăm la 100
metri garduri pentru a face rost de
nişte bani pentru a trimite în
străinătate, la un concurs artistic,
un copil, ce e drept, destul de dotat.
N-a făcut treaba asta decât pentru
a-şi gâdila singurele ei părţi unde
se simţea ca acasă, la organele
genitale. De fapt, cam din această
zonă vine tot discursul „maiestăţii
sale”. Are toată casa plină cu vase
falice: căni, cofere, farfurii, linguri,
ceşti etc. cu figuri precise de penis.
Cei care au trecut pe acolo ştiu bine
cum au supt vin sau ţuică prin
„vârful” unui penis de ceramică sau
de porţelan. Asta e prinţesa. Mă
bucur sincer că nu am onorat-o în
calitate de client al acestui bar „regal”.
În fine, revin la ceea ce, de fapt,
cred eu că ar fi esenţial în această
poveste dementă. Peste ani, când
mă duc într-o instituţie locală, în
alt oraş decât „Petreştiul prinţesei
Mara”, văd pe acolo, printr-un birou
modest, un ins pe care nu ştiam
de unde să-l aduc în memorie. Un
om absolut normal de la prima uitare.
M-a salutat în aşa fel încât am
înţeles că mă cunoştea. Au mai trecut
nişte luni, am trecut din nou pe
acolo, prin acel birou al unei
primării oarecare. În cele din urmă,
am discutat cu acest om „în direct”.
Mi-am dat seama, siderat, că el era
„securistul” arătat cu coatele şi genunchii
pe sub masă de „prinţesa
Mara” şi căţelul apometrist. Ce
reacţii fireşti să ai în asemenea situaţii
? Omul respectiv era clar că e
mult mai zdravăn la cap decât mine
şi toată … „curtea regală a Marei”.
Nu am intrat în discuţii delicate decât
mult mai târziu, când cineva l-a
întrebat, de faţă cu mine, unde a lucrat
„înainte”. Cu o jenă şi o sinceritate
imposibile de trucat, a
răspuns simplu: „Domnule, nu e
mare lucru, vă spun imediat, îmi e
un pic inconfortabil că domnul
Marin nu ştie”. I-am strâns mâna,
măgulit de acest respect silenţios
faţă de mine, şi i-am spus că ştiam
cine şi ce a fost. Scurt pe doi, vorba
ceea. Şi de atunci am rămas prieteni
nu chiar la cataramă, dar prieteni.
E vorba de un „ins” de aceeaşi
vârstă cu mine, care, nişte ani buni,
112 Almanah 2011