RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

treceau în toasturi cum le erau obiceiul şi... misiunea. Lăsaţi, tovarăşe Stănescu, are cine
să le vorbească, sunt aici tovarăşii scriitori, ziarişti, activişti... Noi să bem, fiindcă
ne place mult de dumneavoastră şi vrem să profităm cât mai mult să ne simţim bine,
să toastăm împreună. Şi în fiecare zi tot aşa, vodcă şi toasturi peste toasturi. Cu paharele
pline în mâini, toastau de zor: „În cinstea prieteniei sovieto-române, pentru colaborarea
dintre Popoarele Uniunii Sovietice şi Poporul Român, pentru pace în lume,
pentru progres, pentru Victoria Socialismului şi Comunismului în întreaga lume...”,
dând paharele pe gât pe nerăsuflate. Nichita rezista, dar nu prea ajungea să se vadă cu
publicul spre marea dezamăgire a intelectualilor care aşteptaseră atât timp doritori săl
întâlnească pe genialul poet. În ultima zi de şedere, Nichita, care era sclipitor de inteligent,
cum altfel, s-a lăsat iar în voia generoaselor gazde cu epoleţii pe dedesubt, dar
la final, la masa de adio, a ţinut şi el un toast care trebuie să rămână în istorie. Măcar
în istoria literară. Un toast care, pe moment, i-a lăsat cu gurile căscate pe cei de faţă,
mai ales pe patrioţii adevăraţi care văzuseră ce fel de primire îi rezervaseră tovarăşii
„chişinăueni”. A început cam aşa: Stimaţi Domni, Frumoase Domnişoare, Distinse
Gazde, Fraţilor, permiteţi-mi să vă spun că m-am simţit aici minunat, înconjurat de o
enormă grijă şi atenţie. De aceea daţi-mi voie să toastez şi eu după cum văd că sunt pe
aici obiceiurile. Trăiască Marea Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste, Trăiască
Orânduirea Comunistă, care au determinat-o pe mama să fugă în România, să se stabilească
la Ploieşti, unde avea să-l cunoască pe tata, şi unde m-a născut pe mine! Trăiască
URSS, Trăiască Puterea Sovietică!
Povestind, lui Grigore cel Blând şi Bun, i se umeziseră ochii încât nu ştiai dacă râde
sau plânge. Am toastat şi eu ridicând paharul cu vin de Pietroasele, pentru miraculoasa
originalite a spiritului românesc, pentru marii noştri poeţi de dincolo şi de
dincoace de Prut. În loc de toast, Grigore ne-a povestit „în oglindă” cum a decurs vizita
sa în Ţara Mamă după aventura nichitiană. Politrucii noştri erau mai umani, nu-l
asupreau cu băutura şi nu-l izolau de public cu trucuri groteşti. Dar prin spatele lor mişunau,
totuşi, uneltele Moscovei, care nu îl scăpau din ochi. Îi trecea prin cap, (ne
spune parcă în şoaptă, temându-se şi azi, din obişnuinţă, să vorbească tare astfel de lucruri)
să se ascundă undeva, să i se piardă urma ca să rămână în România „sub un cer
cu stele sudice”, să nu se mai întoarcă în recea gubernie rusească... Altminteri, caldă oază
de latinitate, răpită tocmai pentru bogăţia şi frumuseţea ei fără seamăn. Îi plăceau
nespus Carpaţii, plaiurile mioritice, iar cînd a ajuns pe gura de rai de la Vârful cu Dor,
l-a fulgerat un gând năstruşnic: să se ascundă bine la vreo stână, că poate acolo nu va
fi găsit şi aruncat peste graniţă în ghearele rusofonilor de la Chişinău.
I-a trecut repede cheful de haiducie când a observat cu câtă nedisimulată preocupare
era urmărit şi la toaletă...
„Au trecut anii, a venit zavera din 1989 şi, iată, cu voia lui Dumnezeu, am ajuns, nu
numai să mă plimb liber prin Ţara mea, dar am ajuns şi în rangul nevisat de
Academician. Încât pot spune că am avut norocul să ajung... de la stână, la Academia
Română! Îmi e teamă să mă mai gândesc la altceva, la ceea ce cu toţii ne-am dori cel mai
mult. Pentru că nici nu ştiu dacă inima mi-ar rezista la un asemenea eveniment: Unirea
cea Mare a tuturor românilor în Patria Limbii Române ca un fagure de miere...“
109
RenaŞterea buzoiană