RENAŞTEREA BUZOIANĂ - Liviu Ioan Stoiciu

că mai înnobilează şi azi breasla profesorilor de franceză, vorbitoare de rusă, dar româncă
cu suflet de poet, ale cărei versuri le cântă cu însufleţire rapsozi din Basarabia
şi din ţară.
Dar vremea trecea cu amăgele, vorba lui Creangă, şi văzând unii dintre noi, de aici
şi de dincolo, că autorităţile nu îndrăznesc să facă ce era natural să facă, am început să
ne facem fiecare, pas cu pas, unirea lui.
Odată, într-un noiembrie, când am sărbătorit o cifră rotundă de la Unirea
Basarabiei cu Ţara, la Buzău, în cadrul acelor manifestări organizate de inimosul Mişa
Sălcuţan, am prezentat publicului noua carte de versuri „Infinitul de aur“ a Leonidei
Lari. Cum în stânga mea se afla maestrul Grigore Vieru care nu avea o carte nouă despre
care să vorbesc, l-am prezentat scurt, autoportretizându-l prin memorabilul său
distih: „Nu suntem săraci de-avere,/ Ci săraci de mângâiere...“ La cina care a urmat
conform uzanţelor – ca să rememorăm adevărul spuselor lui Vieru: „Moldovenii când
se strâng /Şi în chefuri se avântă,/ La un colţ de masă plîng,/ La alt colţ de masă cântă”
–, s-a întâmplat să stau faţă în faţă cu blajinul spirit moldav întrupat sub numele de
Grigore Vieru.
Nu s-a lăsat deloc rugat să povestească. Dimpotrivă, părea că îmi lasă un fel de testament
care trebuia răspândit cât mai larg în conştiinţa românească. Începusem să-i
spun cum am aflat prima dată de el din revista Luceafărul unde i se publicase un grupaj
de versuri, o poză de tinereţe şi o notiţă biografică. Apoi mi-au picat în mână antologia
poeţilor basarabeni „Constelaţia lirei” şi excepţionalul său volum de poezii
„Rădăcina de foc”, din care recitam lăcrimând, făcând-o să plângă până şi pe gestionara
barului din Casa de Cultură, Maria Constantinescu, cea care ne făcea nechezol şi ne
dădea pe ascuns ţigări Luna, DS sau BT. Apoi a început să istorisească molcom, cu un
farmec nespus, despre vizita lui Nichita Stănescu în Basarabia prin 1976 şi despre vizita
sa în România în 1978. Frate, zicea, eu am auzit de Eminescu abia la facultate,
când eram student. „Când am auzit noi că va veni Nichita la Zilele Culturii
Chişinăuene, suna cumva a dezgheţ şi aşteptam cu neastâmpăr să-l vedem, să-l auzim,
să-l atingem. Dar, ce, credeţi că celovecii moscoviţi l-au lăsat să se apropie de public?”
Cum, atunci de ce l-au mai chemat, am întrebat eu naiv. Nu îl chemaseră ei, ei doar
aprobaseră acţiunile fără să dea importanţă invitaţilor. Când au auzit cine va veni şi cât
e de venerat şi de aşteptat de intelectualitatea basarabeană, şi-au luat misiunea de politruci
şi de securişti ai Moscovei în serios şi totul le-a ieşit cum au dorit ei. Cu excepţia
începutului şi finalului care au aparţinut inegalabilului Nichita.
Când a coborât din tren în gara Chişinău, în loc să se îndrepte spre grupul oficialilor,
ştabii de la CC-ul PCM au asistat stânjeniţi cum Poetul a îngenuncheat, s-a închinat
şi a sărutat pământul, acolo între linii. Apoi, sub privirile uimite ale politrucilor
s-a deplasat spre un aliniament de plopi şi a început să îmbrăţişeze pe rând plopii ca
pe nişte confraţi de care îi fusese dor. Aceste scene le-a insuflat, probabil, gazdelor
strategia care avea să urmeze. A fost luat în primire şi ţinut cu străşnicie numai între
stacane cu vodcă. Îl aşteptau peste tot cu înfrigurare cititorii, iubitorii de literatură,
patrioţii, dar vajnicii politruci îl ţineau de vorbă la protocol, îi turnau mereu şi se în-
108 Almanah 2011