Download PDF - Churry-Burry

251
de mai multe ori la Hoardă, adesea la căderea nopţii, în ninsoare, ca să îngrijească un adolescent
suferind... Bărbatul în costum maro care mergea spre ea fără să o zărească şi brusc scotea o exclamaţie
de bucurie... Altul care, bînd mici înghiţituri de ceai, vorbea despre singurătatea „care
trebuie combătută în doi"... Şi altul, care mărturisea că de ani de zile dorea să-i vorbească. lar cînd
o spunea, butonii de la manşete, încheieturile păroase ale mîinilor parcă aparţineau altcuiva. Ea nu
reuşea să-i adune laolaltă pe toţi aceşti bărbaţi într-unul singur, în masculul în pragul bătrîneţii, cu
o chelie bronzată şi netedă, care o înşfăcase de talie, bucu-rîndu-se deja de trupul ei îndoit.
A doua zi, cînd se întorcea de la Paris, a cercetat cu nelinişte copacii care mărgineau piaţa gării...
Nimeni. Pe uşa casei era prins un pătrăţel de hîrtie. „Am trecut pentru gustare, voi reveni pentru
cină." Descifrînd semnătura, a sesizat trăsătura ce le era comună tuturor bărbaţilor care o asaltaseră
în timpul nopţii. Ca şi cum numele acela obişnuit, uşor ridi-col, pe care îl cunoştea, dar nu şi-l mai
amintea, da, ca şi cum însăşi transcrierea acelui „Serge Goleţ" crease o vocabulă generică pentru
toate personajele.
Era bărbatul care îi pătrunsese (ea nu ştia nici cum, nici în ce măsură) taina. Nebunia tainei sale.
Nebunia ei... Da, era cineva care o trata ca şi cum ar fi tratat o femeie săracă cu duhul, de care vrei
să abuzezi.
Era aproape ora nouă seara. A mers de-a lungul casei cu paşi grăbiţi, s-a adîncit printre copacii din
pădure. Puteai s-o traversezi în cinci minute, dar labirintul cărărilor crea o iluzie de refugiu.
Pămîntul era presărat cu dungi alungite de aramă, care păleau încet. întunericul a pătruns încetul cu
încetul în colţurile umbroase. Luna transfbrma luminişurile în lacuri, în pîraie de un albastru
somnolent. Ţipătul
252
Andrei Makine
repetat al unei păsări se fpîngea cu sonoritatea sloiurilor de gheaţă. Ea a crezut brusc că era posibil
să rămînă acolo, să nu părăsească clipele acelea, să le trăiască pe dos... Apoi, amintindu-şi de
nebunia pe care un bărbat o presimţise adineauri în ea, s-a grăbit să se întoarcă acasă.
Apăsînd pe comutator, şi-a spus că Goleţ putea să zărească lumina, să vină... In aceeaşi clipă a
auzit un ciocănit calm, aproape nonşalant, la uşă. A stins, dar numaidecît, supărată pe propria-i
laşi-tate, a aprins din nou lumina, s-a dus în antreu, însă a hotărît să nu deschidă, să nu spună
nimic. El a bătut din nou la uşă şi a anunţat fără să ridice vocea, simţindu-i prezenţa foarte
apropiată: „Ştiu că sînteţi acolo. Deschideţi... Am un comision pen-tru dumneavoastră." In vocea
lui răsuna o zeflcmea ascunsă neglijent. „Da, îmi vorbeşte ca unei femei sărace cu duhul...", s-a
gîndit ea din nou. S-a întors în bucătărie şi brusc a auzit pîrîitul unei tulpini: el mergea de-a lungul
zidului şi în întuneric a călcat pe flori. Şi-a amintit că uşa-fereastră de la camera ei rămăsese
întredeschisă. Abia formulat, gîndul a devenit realitate: în fundul coridorului ţîţînile vechi au scos
un scîrţîit prelung, cîntat. S-a repezit la celălalt capăt al apartamentului, a aprins lumina, a avut
timp să recompună din privire interiorul familiar şi dureros: lampa cu piedestalul de faianţă lipit,
soba, patul, dulapul cu oglindă...
lar printre toate obiectele acelea şlefuite de obiş-nuinţă, un bărbat care-şi vîra capul prin crăpătura
uşii-fereastră întredeschise, ca în interioarele insta-bile din visurile urîte. „Doar două vorbe... leri
am uitat să vă spun..." Zîmbea, o hipnotiza cu privirea lui fixă şi pătrundea în încăpere prin scurte
înaintări rapide, părînd nemişcat de fiecare dată cînd ea era gată să-l repeadă. Se simţea disperat de
străină de scena aceea. Cuvintele care îi răsunau în minte,
253