Download PDF - Churry-Burry

faţa în ciorchinii constelaţi cu flori. Mirosul era vag. o prospeţime de zăpadă... Senzaţia că poţi să
pătrunzi, să rămîi, să te conto-peşti cu adierea aceea rece a fost ameţitoare. o clipă a crezut că
înaintează printr-o pădure hiber-nală, înzăpezită, într-o dimineaţă abia argintată de zori, în mijlocul
copacilor adormiţi, dar atenţi în taină la prezenţa ei. Nu era singură. Cineva o însoţea
249
în plimbarea aceea lentă. o pace infimtă umplea distanţa care le despărţea sufletele...
Li a strigat-o din pragul atelierului. Pleca în Rusia peste zece zile. îi mai rămînea să împache-teze
ultimele panouri: un marinar incredibil de lat în umeri, care oferea un buchet unei tinere creaturi cu
talie de viespe, şi apoi, pe altul, un bărbat şi o femeie, goi, împresuraţi de o mulţime în fracuri şi în
rochii de seară.
După două zile, cînd se întorcea de la Paris, l-a întîlnit pe „doctorul-între-noi". El s-a prefăcut că se
găsea din întîmplare pe strada care dădea în piaţa gării. L-ar fi crezut, dacă puţin înainte de oprirea
trenului nu ar fi aruncat o privire pe fereastra vago-nului. L-a recunoscut în bărbatul în costum
maro, un bărbat care a fost trădat de rapiditatea mişcă-rilor lui cînd a părăsit umbra unui platan sub
care se adăpostise de soare. Trenul încetinea şi, prin geam, l-a văzut supraveghind ieşirea din gară,
apoi trăgîndu-se uşor de gulerul cămăşii...
Au făcut drumul împreună. Ascultîndu-l, ea se gîndea că, fără privirea aruncată din vagon, cuvintele
acelea ar fi avut cu totul alt sens. Şi că el însuşi, bărbatul care mergea alături de ea
pălăvrăgind, însufleţit şijovial, ar fi fost un alt personaj. Da, ar fi rămas „doctorul-între-noi", şters
şi serviabil. Acnm distingea în el energia stăpînită cu care ţîşnise din umbră. Dar şi dezinvoltura
foarte naturală cu care se colorase mirarea lui prefăcută: „la uite, dum-neavoastră! Ce vînt vă aduce
la mine?" Ea vedea acum ceea ce nu observase niciodată: butonii de la manşete, greoi şi ciudat de
neplăcuţi la vedere, dosul mîinilor lui foarte late, acoperite cu peri în care luceau picături de
sudoare... Dar mai ales privirea lui, brună, unsuroasă care, pieziş, se aţintea rapid asupra ei şi,
fugind, parcă o încătuşa în licărirea ei.
250 Andreî Makine
Da, mergea fără să o priveasc'ă, dar ea se simţea reţinută, încleiată sub pleoapele lui.
Nu-şi amintea să-l fi invitat să bea ceai la ea. Şi totuşi, el era deja aşezat în faţa ei în bucătăria încă
foarte luminoasă la asfinţit şi vorbea, între-rupîndu-se doar pentru o mică înghiţitură-pretext. Ea se
ridica din cînd în cînd, alunga o albină, în-cepea din nou să simuleze că-l ascultă dar, în rea-litate
remarca fără voia ei noi detalii absurde şi misterios de importante: unghiile pătrate, gălbui, fruntea
ce se acoperea de riduri pentru a însoţi un suspin teatral, ridurile care urcau pînă la chelie, făBtod-o
mai puţin lucioasă... Erau clipele stranii în care simţi iminenţa unui gest ce se apropie, din secundă
în secundă, inexorabil.
La plecare, s-a oprit în antreu, i-a sărutat mîna. Sau, mai degrabă fără să se aplece, i-a ridicat mîna
şi şi-a lipit-o îndelung de buze. Cînd ea a făcut o mişcare nerăbdătoare, a cuprins-o de mijloc cu o
sprinteneală neaşteptată. Ea s-a aruncat brusc îna-poi, ca să-şi îndepărteze faţa. Dar, spre surprinderea
ei, nu s-a năpustit asupra gurii. A rămas un moment nemişcat, impunîndu-i postura aceea
instabilă, susţinîndu-i greutatea trupului cambrat pe palma lui. Stîngaci, ea s-a smuls, s-a lovit de
tocul uşii. lar strigătul ei: „Plecaţi!" s-a confundat cu un geamăt uşor şi cu fişîitul mîinii cu care şia
frecat cotul rănit. în faţa ei, el zîmbea, masiv, sigur de el. Dar vocea care s-a desprins din
masivitatea aceea a fost ciudat de ascuţită, bîiguită ca frazele pregătite de mult şi care, cînd vine
momentul, ies atît de întortocheate şi gîfiite:
—Amsăvinmîine... o să putem, maiîntîi... în fine, există un mic restaurant...
Noaptea, privirea i s-a zbătut între mai multe personaje foarte diferite. Bătrînul domn care venise